E timpul să merg la psiholog.
Asta mi-a spus doamna Ioana de la masaj.
Dar eu merg deja.
Doar că mă las păcălită de minte și nu îmi dau voie să mă schimb.
Astăzi o avem invitată pe mintea mea, fiindcă e un personaj foarte important în viața mea.
Ea este cea care mă ajută să conștientizez lucruri și să le „bag la cutie”, să le aplic.
Tot ea este și cea care mă împiedică din a trăi în suflet și de a mă accepta cu adevărat.
– De ce nu îmi dai voie să mă schimb? Îmi întreb, curioasă, mintea.
– Pentru că îți este bine așa.
– Nu vezi că sunt atât de multe lucruri de învățat, atât de multe de descoperit?
– Toate la timpul lor!
– Vrei să mă păcălești.
– Îți spun că, dacă vrei să te schimbi, efortul o să fie prea mare, și chiar crezi că merită?
– Merită! Pentru că m-am săturat de prostia mea.
– Și care e prostia ta, Elena?
– Că mă las păcălită de tine. E timpul să învăț să am încredere în mine, să fiu femeie, toate astea le învăț la psiholog. Dar tu mă faci să le uit, și mă faci leneșă.
– Tu îmi dai voie să fac asta.
– De ce crezi că eu îți dau voie?
– Pentru că eu pot să fiu și aliatul tău, nu uita asta. Dar pot fi și cel mai mare dușman atunci când simt o competiție din partea ta.
– Competiție?
– Da, competiție. Vrei să-mi arăți că știi tu mai bine, și atunci eu ripostez.
– Dar eu îți arăt lucruri revelatoare! Îți arăt cum îmi doresc să-mi trăiesc viața!
– Prea mult pentru mine… simt nevoia să mă relaxez.
Și atunci decid să merg la psiholog.
– Cum ești astăzi, Elena? Mă întreabă doamna psiholog.
– Dezordonată și agitată.
– Se vede pe tine.
– Cum se vede?
– Felul în care respiri îmi spune tot, nu respiri conștient.
Așa că încep să respir conștient, inspir și îmi umflu abdomenul, apoi expir ușor, lăsând abdomenul să revină la loc.
– Cum e acum?
– Mă simt mai bine.
– Cum ar fi dacă ți-ai aminti să faci asta în momentele în care ești supărată?
– Mi-ar schimba total starea. Dar, cum să-mi aduc aminte să fac asta?
– Te oprești din ceea ce faci, și începi, pur și simplu. Totul ține de disciplina minții, Elena.
– Am avut o dispută cu mintea mea, nu am o relație prea bună cu ea…
– Asta pentru că tu îți dorești să te schimbi, dar ea este înrădăcinată în prejudecăți.
– Exact! Mă doare.
– Cum ar fi dacă, în loc să te plângi, ai fi recunoscătoare, pentru că trăiești acum situația aceasta, urmând să găsești soluția potrivită pentru tine?
– Nu reușesc să devin recunoscătoare.
– De ce crezi asta, Elena?
– Simt că dacă m-aș accepta și aș fi bine cu mine, chiar că nu aș mai face nimic, aș sta tolănită în pat toată ziua.
– De unde a venit ideea asta?
– De la prietena… nici nu știu dacă o pot numi prietenă! De la minte a venit ideea asta.
– Ce ar fi să stai puțin de vorbă cu ea?
– Am stat, și nu mi-a picat bine!
– Acum te ajut.
Așa că îmi întreb mintea ce face.
– Știam că te întorci la mine! Haha!
– Am nevoie de ajutorul tău.
– Cu ce te-aș putea ajuta, oare?
– Îmi doresc să mă schimb, dragă minte. Îmi doresc să ies din comoditate, să devin femeia care îmi doresc să fiu, care e îndemânatică și sigură pe ea. Îmi doresc să mă accept și să mă prețuiesc, să am grijă de mine.
– Am înțeles, dar… ce pot să fac eu?
– E timpul să înțelegi că, dacă mă ajuți în procesul ăsta, noi două avem de câștigat.
– Ce am eu de câștigat din asta, Elena?
– Reușitele mele sunt reușitele tale! Gândește-te, îi spun entuziastă, câte lucruri am putea să facem! Am putea să fim eficiente, să avem parte de succes la școală, în relația cu părinții și prietenii, gândește-te ce viață minunată ar fi!
– Mă manipulezi cumva?
– Îmi doresc să te ajut, ajutându-mă pe mine. Dragă minte, e timpul să mă trezesc!
– Spui asta în continuu, dar nu faci nimic.
– Asta pentru că noi două suntem într-o ceartă mereu. Am nevoie de disciplină, am nevoie să fii înțelegătoare cu mine și să avem o colaborare armonioasă.
Și mintea tace.
– Las-o să se gândească, îmi spune doamna psiholog. Nu e obișnuită cu efortul, știi?
– Știu, doar cine a obișnuit-o cu atâta comoditate?
Și atunci mintea explodează:
– Nu știi să speli vasele.
Nu poți să ai o relație bună cu tine, fiindcă îți urăști corpul, și nici nu-I de mirare, ai sânii mici!
Părinții tăi nu-ți vor fericirea.
Tu ești bărbatul în relația ta.
Ești singură, toți prietenii tăi au interese și nu-ți sunt prieteni cu adevărat.
Nu știi să faci curățenie.
Nu știi nimic!
Încep să plâng.
– De ce plângi, Elena? Mă întreabă doamna psiholog.
– Pentru că mă supăr pe mine, pentru că nu știu nimic! Mintea are dreptate.
– Cum ar fi, oare, dacă nu te-ai supăra pe tine, ci pe comportamentul tău?
– Poftim? Care e diferența?
– Diferența se simte, atunci când inspiri și accepți lecția care ți-a fost dată. Accepți, fiindcă problema te-a adus aici, ca tu să evoluezi. Inspiri și te superi pe comportamentul tău, dar îi dai drumul.
– Cum să nu fiu supărată pe mine, când văd că nu mă descurc la nimic?
– Elena, gândește-te, îți spun a doua oară. Dacă tu știai toate lucrurile astea, nu ajungeai în dezvoltare personală.
– Dar doare, îmi este rușine cu mine!
– Tocmai asta ar trebui să fie cea mai puternică motivație. Atunci când doare, atunci știi cu adevărat că te transformi.
Inspir, și revin la discuția cu mintea mea.
– Dragă minte, îmi dau voie să accept că nu știu nimic. Îmi dau voie să înțeleg că asta mi-a fost dat, și că e timpul să învăț lecții prețioase.
– Poate că am fost cam dură cu tine, dar, dacă nu eram dură, mai făceai ceva?
– Sincer, nu. Cred că rămâneam în zona mea de confort și căldură.
– Văd potențialul din tine, Elena. Dar eu nu pot lucra cu tine, dacă văd că nu îți dorești asta, dacă văd că nu îți dorești să te schimbi.
– Cred că nu mi-am dorit cu adevărat până acum.
– Îți dai seama de ce, Elena?
– Da, normal. Pentru că am fost o puturoasă până acum.
– Nu doar asta. Pentru că te-ai obișnuit cu durerea și ți-ai spus: „mă doare, dar nu atât de tare încât să încep să fac ceva”.
– Și așa te-am obișnuit și pe tine să fii leneșă!
Doamna psiholog mă oprește.
– Cum te simți acum, Elena?
– Eliberată. Dacă la început mă simțeam speriată de ceea ce o să aflu și de durerea ascunsă pe care o port în mine, acum îmi doresc să mă doară, pentru că doar așa mă pot schimba cu adevărat.
– Și cum simți acum relația cu mintea ta?
– Simt un soi de… împlinire? Simt că de acum vom începe cu adevărat să lucrăm împreună.
– Înțelegi acum, de ce ți-a fost așa de greu până acum să înveți pentru școală, să ai relații sănătoase și să nu te iubești și accepți pe tine însăți?
– Înțeleg. Înțeleg faptul că am trăit cu niște obloane pe ochi, și da, mă doare că nu am aflat lucrurile astea mai repede, dar sunt recunoscătoare, pentru că …
– Pentru că le-ai aflat la momentul potrivit.
– Pentru că așa a fost să fie.
– Ce îți dorești acum, Elena?
– Îmi doresc să … nu știu ce îmi doresc, m-am blocat.
– E în regulă.
– Îmi doresc… să mă accept.
– Și cum poți să faci asta?
– Învățând să am încredere în mine.
– Du-te și mai profund. Cum poți să ai încredere în tine?
– …
– Inspiră și vorbește din suflet, că ai stat destul la povești cu mintea ta azi.
– Pot să învăț să am încredere în mine… nu-mi vine nimic!
– Mai încearcă.
– Trecând peste blocajul minții.
– La ce te referi?
– De fiecare dată când încep o acțiune, fie că e învățatul, fie gătitul, fie atunci când fac curat, apare un moment în care spun „nu mai am chef”.
– Și atunci te oprești.
– Mă opresc și nu mai continui, din comoditate.
– Pentru că mintea ta nu e obișnuită cu efortul.
– Pentru că am învățat-o să fie leneșă. Dar, cred că, dacă aș depăși blocajul acela, aș simți satisfacție! Aș avea încredere în mine!
– Odată ce treci de blocajul acela, începi să trăiești.
– Serios?
– Odată ce treci de momentul „nu mai vreau să fac asta”, începi să îți disciplinezi mintea. Prin urmare, înveți să faci lucrurile așa cum trebuie.
Așa că am plecat acasă.
Și am început să învăț la biologie.
După câteva rânduri, a venit mintea care a spus:
„Nu mai am chef”.
Dar eu mi-am spus:
„Amintește-ți că doar așa poți să înveți să ai încredere în tine”.
Și am continuat.
Am trecut peste blocaj, după care am dansat de fericire, bineînțeles!
