Scrisoare către cea mai bună prietenă

Dragă cea mai bună prietenă,
Tu știi cum arată fericirea?
Fiindcă eu tot merg în afară și mă pierd pe acolo.
Mi-ai spus de nenumărate ori că puterea se află în noi, că noi ne creăm realitatea.
Și ți-am răspuns „știu”, dar mă păcăleam singură că într-adevăr conștientizez asta.
Mi-ai oferit lecții prețioase încă din primele noastre interacțiuni.
Chiar dacă eram niște copile, care habar nu aveau ce înseamnă viața, mi-ai arătat cum să mă joc, cum să râd și cum să mă bucur de fiecare secundă!
Acum îmi dau seama ce copil depresiv eram.
Tu ai fost ca o lumină pentru mine, o lumină care m-a ajutat să depășesc întunericul.
Tu ai fost cea care „mi-a dat câte o palmă” de fiecare dată când am vrut s-o iau într-o direcție greșită.
Și ești în continuare cea care îmi arată ce înseamnă să trăiești în armonie cu tine însăți.
Mulțumesc, pentru fiecare discuție interesantă, care m-a pus pe gânduri și m-a mișcat:
– Mă tem că șofatul nu e de mine, fiindcă sunt o aiurită în trafic și îmi pierd atenția foarte repede, mă confesez eu ție.
– Și dacă nu e de tine, ce e rău în asta? Mă întrebi tu, cu o atitudine optimistă, ca întotdeauna.
– Cred că mi-am format niște convingeri mai demult, că ar trebui să mă pricep la asta, și pun presiune pe mine, dar în sens negativ, nu constructiv, continui eu să mă plâng.
– De ce nu mergi la ore cu gândul „fie ce-o fi?” și că atunci când greșești ceva, nu e capăt de lume? Până la urmă, totul e un proces, ai răbdare cu tine, mă sfătuiești tu, cu calm.
– Așa e, nu înțeleg de ce nu-mi iese chestia asta: îmi spui ceva, conștientizez, dar revin la vechile obiceiuri și ajung să mă victimizez iarăși, îți spun.
– Fiindcă nu realizezi că tu îți controlezi gândurile. Dacă tu te gândești la ce e mai rău, atunci rău o să se întâmple!
Mulțumesc, pentru sprijinul necondiționat pe care mi-l oferi:
– Te-am sunat pentru că eram într-un moment critic. Voiam foarte mult să fumez, să mă întorc la vechiul obicei, și am vrut să te sun, ca să mă trezești la realitate, dar văd că nu mă pot baza pe tine, și de aia cred că o să mă descurc eu cumva pe cont propriu, îți spun, pe un ton foarte serios, poate ușor arogant.
– Asta înseamnă că trebuie să-ți răspund 24/24? Nu mi se pare normal cum gestionezi situația. Și nu uita că te-am sunat cu câteva minute după aceea, dar nu mi-ai răspuns, îmi zici, pe un ton foarte liniștit, opus tonului meu.
– Poate asta a venit din orgoliu, și pentru asta îmi pare rău. Cred că s-au adunat mai multe, îți mărturisesc.
– Ce s-a adunat, mai exact? Mă întrebi.
– Poate că au mai fost momente de genul, și eu le-am perceput ca și cum nu ți-ar păsa de mine, pentru că probabil erai cu iubitul tău sau făceai alte lucruri, astfel, am simțit că nu mai sunt o prioritate pentru tine, îmi las eu capul în jos, dezamăgită de propriul comportament.
– Dacă nu răspund la telefon, nu înseamnă că tu nu mai ești o prioritate pentru mine. Ești cea mai bună prietenă a mea și știi că îmi pasă de tine, îmi zâmbești tu. Dar puteai să-mi spui lucrurile astea! Ce s-a întâmplat cu acel pact legat de comunicare?
– Cred că am uitat de el, sau poate pur și simplu am vrut să mai fac câte o dramă, îți spun, cu tristețe.
– Contează că acum vorbim despre asta și rezolvăm. Ia zi-mi, cum stai cu fumatul? Mă întrebi, și stau două secunde să îți admir modul de gândire.
– Rău, tot acolo îmi stă gândul și nu-mi dau seama ce gol vreau să umplu prin țigări, îți zic.
– Nu te-ai gândit că, probabil, nu ar fi vorba de un gol, ci de o obișnuință? Ți-a intrat în instinct, a devenit un obicei pentru tine și de aia e greu să te lași, îmi explici.
– Faza e că nici nu vreau să mă las! Cred că aici e problema adevărată, constat eu.
– Știi cum e, n-o să te lași până nu vine de la tine dorința asta. Și la mine a fost treptat, adică am fumat în preajma a tot mai puține persoane, până când am rămas să fumez doar cu tine, și apoi singură, și pe urmă am simțit că m-am săturat, îmi povestești, iar eu te ascult cu atenție.
– Înțeleg. Simt că nu e momentul să mă las, ăsta e adevărul, închei eu.
– Fie că e sau nu, știi că poți apela la mine oricând, mă îmbrățișezi.
Mulțumesc, fiindcă mi-ai arătat de multe ori o altă viziune a lumii, prin inteligența și spontaneitatea ta:
– Te-ai gândit vreodată că noi trăim în mai multe Universe paralele? Te uiți la mine lung.
– Ce ai băut? Te întreb, râzând.
– Serios! Gândește-te, într-un alt Univers paralel din secunda asta, eu nu am ales să-ți pun întrebarea asta, și sigur discutam ceva total diferit! Îți sclipesc ochii.
– Doamne, nu m-aș fi gândit niciodată la asta! Îmi măresc eu ochii.
– Acum, hai să bem! Te ridici tu într-o secundă de pe canapea, și aduci la fel de repede o sticlă de vin.
– Ești o figură! Dau din cap stânga-dreapta, ca și cum nu mi-ar veni să cred.
– Ce? Un pahar de vin e recomandat seara! Îmi zâmbești tu, șmecherește.
– Am uitat că tu te știi cu biologia! Îmi dau eu ochii peste cap, râzând.
– Îmi place mult, spui și sorbi cu plăcere din paharul de vin.
– Știi ce-mi place la tine? Îți pun, pe neașteptate, întrebarea asta.
– Totul! Exclami, râzând.
– Ha! Normal! Dar nu asta voiam să spun! Te înghiontesc ușor. Îmi place că ești și fata aia serioasă, care atunci când știe că are ceva important de făcut, face fără să se plângă, și fata aia care se știe distra cu adevărat atunci când e timpul de distracție.
– Da, păi am primit un sfat de la mama mea, care mi-a spus că „cine se ține de treabă, se știe și distra, dar ăia care o dau din distracții în distracții, nu prea pot fi serioși”. Și chiar simt că la aspectul acesta sunt în echilibru, îmi spui, cu ochii închiși și zâmbind.
Mulțumesc, pentru că tu ai fost singura prietenă la care nu i-a fost niciodată rușine să mă ia tare și să mă pună la punct:
– Am vorbit cu fostul, intru eu val-vârtej la tine în cameră, punându-mă pe canapea și oftând.
– Și cine te-a pus? Mă întrebi tu, răbdătoare, stând pe scaun, la birou.
– Și faza aiurea e că… eu i-am scris, mă uit în jos, cu rușine.
– Merg să-ți aduc un pahar de apă, cred că avem multe de vorbit! Îmi spui, pe un ton serios.
– Am văzut că a postat o poză cu el pe facebook, și mi s-a făcut dor.. de unele momente, nu de el.
– Nu înțeleg de ce îl mai urmărești pe facebook, șterge-l de la prieteni, nu ai nevoie de el! Mă bați ușor pe frunte, să mă dezmeticesc.
– Mi-a spus să ieșim, că e toamnă și e frumos afară și nu mai știu ce, aproape că am acceptat! Mă uit eu la tine lung, căutând ajutor.
– Mă mir de ce ai refuzat! Wow! Spui, pe un ton sarcastic, și realizez ce gafă am făcut.
– Am vorbit tot felul de lucruri și adevărul e că am plâns, pentru că iar s-a jucat cu mintea mea, mă destăinui eu ție.
– Tu l-ai lăsat! Gândește-te că, de fiecare dată când faci o greșeală de asta, să te apropii de el, faci 10 pași în spate și cazi mai rău decât înainte, devii tu serioasă, pentru că simți, și simt și eu că nu mai pot trăi în prostia asta.
– Și atunci de ce cedez impulsurilor? De ce am o slăbiciune față de el? Nu înțeleg, sincer! Încep eu să mă plâng.
– Pentru că îl lași să îți intre sub piele, cum a făcut-o și până acum, și pe tot parcursul relației! Îmi spui.
– Auch! Mă încrunt.
– Ăsta e adevărul, adică făceai tot ce spune el, și cum voia el. Așa vrei să-ți trăiești viața? Îți înclini capul și te uiți fix în ochii mei.
– Nu! Răspund, repede.
– Și atunci? De acum, scrie-mi mie, de fiecare dată când ai impulsuri din acestea. Asta a fost înțelegerea și până acum, dar văd că… dai tu din cap dezaprobator.
– Promit. Mulțumesc! Te iau în brațe.
– Meriți să fii fericită, îmi spui și îmi răspunzi la îmbrățișare.
Mulțumesc, pentru tot ce ai făcut și faci pentru mine.
Mulțumesc, că mă ajuți și mă lași să te ajut să evoluăm împreună.
Mulțumesc Universului, că mi-a dat o prietenă nemaipomenită.
Mulțumesc!
Mulțumesc!
Mulțumesc!