„Of!” mă regăsesc oftând la birou, cu caietul de teme în față, dar mintea departe de aici.
Decid să merg în bucătărie, să fac ceva de mâncare.
E ora 17:30, încă o oră și începe terapia de grup.
„Oare o să mă ajute să ies din starea asta? Simt că îmi vine să plâng și să urlu, sunt nemulțumită de viața mea” gândesc eu.
Curăț repede niște cartofi, și îi pun la cuptor cu niște morcovi și broccoli.
Fac tehnica cu respirația conștientă, și mă liniștesc pentru un moment.
Dar nu ține mult și începe o stare de irascibilitate accentuată.
Timpul trece repede, pentru că îl umplu cu pregătirea mesei, și mă regăsesc în fața grupului:
– Bună seara, fete frumoase! Cum sunteți astăzi? Ne întreabă psihoterapeuta, cu zâmbetul pe buze.
– … ( nu răspund nimic, și îndrăznesc să simt o ușoară gelozie pentru starea ei de bine, pentru că ea își disciplinează mintea, eu, în schimb, o las să mă cumpere și să mă vândă ).
– Haideți, e început de primăvară, să ne imaginăm că suntem într-o grădină de trandafiri și simțim mireasma lor. Să dansăm și să ne bucurăm de viața pe care o avem! Uitați ce binecuvântate suntem! Și ne arată cum s-a îmbrăcat și aranjat, e de o feminitate desărvârșită.
Apoi mă uit la mine. Port un tricou larg, în care mai încape cineva, și pantaloni largi de trening.
Am părul murdar, strâns într-o coadă și niciun pic de machiaj.
Acum înțeleg sensul că exteriorul reflectă ceea ce se află în interior.
– Doamne, ție îți mulțumim pentru ziua de astăzi, îți închinăm fructele acțiunilor noastre ție… ne trezește sufletul psihoterapeuta, cu o rugăciune profundă, pe care o ascult cu atenție și îmi dau voie să simt tot ceea ce vrea să-mi transmită.
Și îmi dau voie.
Mă dizolv în grădina cu trandafiri.
Îmi imaginez cum înaintez pe o cărare, pe cărarea vieții mele, și la un moment dat mă opresc.
Simt o durere la nivelul brațului.
M-am zgâriat într-un spin.
Acopăr rana, dar încep să mă victimizez.
„Doamne, de ce mie? Cum voi merge acum mai departe?”
Și o lălăi așa mult timp, până când apare cineva care îmi dă o palmă peste față, ca să mă trezesc.
E Psihoterapeuta, care îmi pansează rana și apoi îmi dă un șut în fund pentru a merge mai departe!
Mă supăr, dar accept.
Accept, pentru că știu că e spre binele meu și știu că sunt o victimă puturoasă.
Mă eliberez, pentru că accept că nu am disciplină.
Apoi se alătură și celelalte fete ale grupului.
– Ai lipsă de focus…
– Îți pui obiective neinteresante, de aia nu îți iese nimic…
– Ai entuziasm la început, te umfli în pene și te pregătești, dar te dezumfli înainte să începi…
– Nu îți poți disciplina mintea…
Îmi spun ele, pe rând.
Le îmbrățișez, pentru că nu e nimic mai bun decât un adevăr crud.
Înainte preferam minciunile calde, pentru că eram exact ca mama mea, îmi era frică de adevăr.
Dar cum e posibilă transformarea, dacă noi alegem să ignorăm adevărul?
– Sunteți de acord că orice acțiune care nu e interesantă, astfel nu e motivantă , e exact la fel ca una foarte interesantă, la fel de nemotivantă? ne întreabă psihoterapeuta.
Rămânem blocate.
Meditați puțin la asta, pentru că vă va da de gândit. Nouă ne-a dat.
– Dragile mele, omul face aproape orice să scape de suferință, știți asta. Dar când vine vorba de un rahat, adică de o plăcere efemeră, nu mai contează nici banii, nici timpul, nimic. Prin urmare, disciplina ne aduce un echilibru emoțional, ne spune ea, din suflet.
Fiecare vorbă e o binecuvântare.
Îmi doresc să absorb vorbele ei și să le pun ca pe niște semințe în subconștient, ca să înfloarească pe urmă.
– Și atunci, cum facem să ne disciplinăm mintea? Eu, spre exemplu, îmi setez niște obiective. Și mintea mea caută tot altele, nu mai spun că nu sunt în stare să mă țin de cele cu adevărat importante, mă destăinui eu.
– Fetelor, v-am povestit despre cum îmi disciplinez eu mintea. Merg în duș, mă spăl cu apă caldă, și la final, cu rece. Fie că-mi place, fie că nu! Mi-am stabilit să merg la sală, merg și dacă am chef și dacă nu! – nu mai las mintea să mă păcălească, ne relatează ea, iar noi stăm ochi și urechi, suntem în fața unui maestru și avem atâtea de învățat!
– Bun, dar, așa intervine o oarecare rutină, spune Adina. Și eu sunt una dintre persoanele care nu se pot ține de program!
– Asta pentru că ești dependentă de adrenalină, spune psihoterapeuta.
Și rămânem toate un moment, pentru a medita la ceea e a spus.
– Dar mai știi și că, atunci când apelăm la adrenalină, inima noastră, rinichii și ficatul vor avea de suferit? Asta pentru că pierdem o cantitate uriașă de energie, continuă ea.
– Mulțumesc! Își împreunează Adina mâinile și lasă o lacrimă să-i cadă pe obraj.
Asta e frumusețea grupului.
Suntem alături unele de celelalte și împărtășim aceleași sentimente, trăiri, gânduri.
Trăim o rezonanță.
– Răspunsul la întrebările noastre se află în însăși întrebarea noastră, ne zâmbește psihoterapeuta.
– Deci dacă noi nu stabilim ceva clar, mintea nu are cum să ne susțină, constată Ioana.
– Exact. Iar acum, hai să trecem la treabă. Ce problemă aveți? Ne întreabă psihoterapeuta.
– Aș .. putea să încep eu? Întreb, timid.
– Sigur, să vedem, mă încurajează ea.
– Deci simt că în ultimul timp.. mănânc exagerat de mult. Nu mă mai pot opri, și cred că asta duce.. și la o oboseală cronică, cumva, spun.
– Sigur că da, atunci când mănânci mult, corpul cere și mai mult, iar pe urmă devii mai obosită, pentru că organismul e încărcat, atenția lui se îndreaptă înspre digestie, îmi explică.
– Bun, și cum pot să rezolv asta? Simt eu o speranță, și simt cum corpul începe să se relaxeze și mai mult.
– Ema, mâncatul excesiv e un laitmotiv al existenței tale! Mintea ta preia controlul și tu o lași să te vândă. Ce ai simțit în ultimele zile, ce emoții? Care au declanșat mâncatul excesiv, pune ea întrebări, cele mai potrivite, pentru că mă conduc înspre introspecție.
– Cred că.. un fel de.. tensiune? Mă bâlbâi eu.
– Aha! Deci ești acasă, cu părinții tăi? Intuiește ea.
– D..da.
– Aha! Și asta înseamnă că.. îți dorești să fii din nou singură la apartamentul tău?
– Da! Și încă cum! Și las să iasă afară orice fel de emoții.
– Bun, și , atunci când ești tensionată, mintea îți spune că poți acoperi asta, și îți oferă mâncarea pe tavă. Are sens?
Iar în acel moment, îmi pun mâinile în cap, la propriu.
Este un moment de „Aha!”, urmat de nenumărate gânduri.
Ce m-aș face fără un psihoterapeut?
– Ioana, pe tine ce te deranjează? Întreabă psihoterapeuta.
– Nu mă deranjează nimic acum, sunt detașată și nu mai iau lucrurile în serios, îi răspunde Ioana, iar eu mă minunez de răspunsul ei. Nu pot concepe să nu te deranjeze nimic, mi se pare ireal. Însă ea e sinceră.
– Și cum ai reușit să ajungi în punctul acesta, Ioana? O întreb eu, curioasă.
– Am început să mă concentrez pe soluții, nu pe probleme. Nu am mai trecut prin faza de filtrare a emoțiilor negative, precum furia, tristețea, victimizarea.
– Sună atât de frumos! Îmi doresc să ajung și eu în punctul acela într-o bună zi! Spun.
– Ioana face dezvoltare personală de 10 ani, așadar, Ioana, cum te simți să fii bine cu tine? Întreabă psihoterapeuta.
– E minunat, dar cel mai important, sunt bine pentru că nu caut motive să fiu deranjată.
O altă revelație.
„Nu caut motive să fiu deranjată”.
Cât de profund poate să fie asta?
– Adina, tu ce simți? Ce îți neliniștește sufletul? continuă psihoterapeuta.
– Ei bine.. mă regăsesc în ceea ce zicea Ema. Că își propune diferite lucruri, dar mintea o împiedică să le ducă la capăt. Și mi-ar plăcea foarte mult să fiu ca Ioana, să nu caut motive să fiu deranjată, cred că fac și asta, ne explică ea.
– Tu îți faci problema, nu problema te face pe tine, îi spune psihoterapeuta.
– Nu m-am.. nu m-am gândit la asta, wow! Dar simt totuși că mintea preia controlul, iar eu sunt o marionetă, spune Adina.
– Uite, ce părere ai? Îți dai o sarcină, iar după ce o duci la bun sfârșit, îți oferi o recompensă. Dar nu mâncare, ca și recompensă. O plimbare, un film, ceva ce-ți face ție plăcere.
– Daaa, sună bine! Mi-am dat seama că învățarea are la bază recompense, adică manipulare, mai pe scurt. Pentru că manipularea ține de control, ne împărtășește ea.
– Da, dar asta e cu totul o altă poveste. Ideea e că noi ne-am antrenat mintea diabolică să facă toate lucrurile astea toxice, știți de ce? Ne pune psihoterapeuta întrebarea.
– Pentru că, avem o frică înrădăcinată în noi? Întreb eu.
– Pentru că am putea să obținem ceva de pe urma comportamentului nostru? Întreabă Adina.
– Pentru că putem, fetelor! Ne spune psihoterapeuta. Pentru că putem. Însă noi trebuie să jucăm la nivel de expert viața și provocările.
Noi trebuie să jucăm la nivel de expert viața și provocările.
Cum sună asta?
Vă las pe voi să meditați la asta.
Tot ce pot spune e că, cu ajutorul grupului, învăț să fiu femeie.
Învăț să mă trezesc și să conștientizez multe lucruri la care nu m-aș fi gândit niciodată.
Îmi dau voie să mă bucur de viață și s-o fac într-un mod autentic!
