CINE SUNT EU?
Te plângi des de viața ta?
Te critici prea mult, sau, din contră, ești prea permisiv cu tine însuți?
Continui să crezi că alți oameni îți pot satisface nevoile?
Dacă măcar la una dintre întrebări ai răspuns cu „da”, bun venit în lumea mea!
Te avertizez, nu ai ce căuta aici dacă nu te-ai săturat încă de suferința ta.
Aici sunt eu, pierdută în lumea mea, căutând un sens, agățându-mă de orice și oricine.
Îmi caut și eu un rol în lumea asta, un loc în lumea adulților.
Aici sunt eu, pe patul de masaj, fiindcă „am nevoie de relaxare”.
– Mă doare stomacul și nu știu ce să fac. Iau un tratament, dar mă doare în continuare!
– Ce faci, Elena? De ce ai figura asta tristă? Te-am observat de la primul masaj. Ceva te supără. Vrei să împărtășești cu mine? Un oftat și apoi un alt oftat…
– Doamna Ioana, mă doare stomacul , chiar dacă iau un tratament de 3 luni de zile, nu dorm destul și mă doare capul.
– Și ce i-ai spus medicul? Sau ce ți-a spus el?
– I-am spus că mă doare stomacul și că am probleme cu somnul.
– Și altceva?
– Altceva nimic. Mi-a dat rețeta și merg o dată pe lună la control. Mi-a spus că am gastrită.
– Câți ani ai tu, Elena?
– 17 ani.
– Și cum îți petreci tu timpul?
– Merg la școală, am un iubit, am două prietene…
– Așa, … spune doamna Ioana. Și părinții?
– Părinții nu mă înțeleg.
– Spune-mi, Elena, ce este prea mult în viața ta și ce este prea puțin?
– N-aș ști ce să spun… ce este prea mult? Ce este prea puțin? Cred că… la școală e prea mult.
– Chiar e prea mult la școală? Ce e prea mult?
– Nu mă ridic la standardele cerute.
– Ce înseamnă standarde pentru tine, Elena? Spune-mi și mie.
– Înseamnă că… ai mei colegi se descurcă și fac față, iar eu mă simt mult mai jos.
– Ce fac colegii tăi mai bine decât tine?
– Muncesc.
– Și tu?
– Pierd vremea.
– Aha! Și cum pierzi tu vremea, Elena?
– Ieșind cu oameni care îmi consumă energia, plângându-mă că am multe de făcut, ajungând să nu mai fac nimic.
– Asta e o generalizare! Cum anume pierzi tu timpul, de fapt?
– Fumez, mai fumez și iarbă din când în când.
– Ok, și te-ai gândit de ce fumezi?
– Pentru că e la modă! Pentru că aproape toată lumea face asta.
– Și ce bucurie ai atunci când fumezi?
– Simt că mă detașez.
– Mhm. De ce te detașezi, Elena?
– Mă detașez de faptul că am multe pe cap.
– Mhm… și cum vei fi peste 10 ani, dacă vei avea și familie? Și un job? Cum crezi că vei fi atunci?
– Auch! Nu știu, și parcă nici nu vreau să știu.
– De ce nu vrei să știi? Nu ești curioasă de viitorul tău?
– Îmi este mai bine așa.
– Cum adică?
– Ceea ce nu știu nu mă afectează.
– Aha. Și dacă ar fi să traduc, ceea ce nu știi nu te afectează înseamnă că ai vrea ceva, dar nu știi ce, nu faci nimic să mergi spre acel scop, pentru că, de fapt, nu vrei acel „nou” în viața ta.
– Aha! Deci, sunt într-un cerc vicios?
– Tu să-mi spui!
– Îmi dau seama că… mă păcălesc singură!
– Și ce faci ca să te păcălești singură?
– Îmi spun „lasă că fac mâine”, „mai bine îmi fac o cafea”, „mai bine dorm”, „mai bine vorbesc cu cineva”.
– Aha! Și dacă ai descoperit lucrurile astea, de ce nu faci nimic?
– Pentru că mi-e lene!
– Draga mea, și atunci unde crezi că vei ajunge?
– Sunt convinsă că voi ajunge unde îmi doresc, dar la momentul potrivit! Acum sunt tânără, am nevoie să mă distrez! Dacă nu acum, când?
– Oare nu e și asta o păcăleală a minții tale?
– De unde să știu? Pot să știu ceva ce nu știu?
– Complicați mai sunt adolescenții! Ia spune-mi, acum te doare stomacul?
– Mă doare!
– Și de ce crezi că te doare?
– Aud lucruri care nu-mi convin!
– Aha! Vezi, trebuia să mergi la doctorul de suflete! Nu să dai fuga pe la doctori după tratamente. Ce vei face în continuare?
– Doctor de suflete? Și cu ce mă poate ajuta el, mă rog frumos?
– Trezește-te, Elena! De ce alergi după soluții exterioare?
– Pentru că așa mă pot vindeca cu adevărat.
– Oare?
– A mers până acum.
– Cu ce a mers?
– Cu acneea pe care am avut-o. Cu răceli, cu alte afecțiuni și boli.
– Și tu crezi că n-o să revină?
– De ce ar reveni?
– Pentru că nu te iubești!
– Nu înțeleg.. ce legătură are faptul că nu mă iubesc cu toate bolile mele?
– Gândește-te, Elena! Nu-ți fie lene, aici e vorba de viața ta! Urmează să devii adult, să devii femeie. Așa vrei să trăiești?
– Păi am tot citit că atunci când te iubești pe tine îți poți rezolva toate problemele, dar cred că n-am băgat de seamă! Și de ce tot aduci vorba de lucruri din viitor? Eu vreau să trăiesc prezentul!
– Nu vrei, oare, să te păcălești în continuare?
– Uf! Nu-mi place discuția asta! Putem să ne întoarcem la doctorul de suflete? Că m-ai făcut curioasă.
– Doctorul de suflete e … cum îți imaginezi că e? Cu ce crezi că te ajută?
– Îmi imaginez un domn care e liniștit, și care ajută oamenii să se… vindece, la fel ca un doctor normal!
– Poți mai mult de atât, dar mintea ta e tare buclucașă! De unde încep toate supărările?
– Din minte.
– Și cum vindeci asta?
– Lucrând cu mine, cred…
– Și un doctor normal te poate ajuta?
– Aha! Doctorul de suflete mă poate ajuta să mă uit în interiorul meu?
– Da, și să începi cea mai frumoasă călătorie a vieții tale.
– Care e aceasta?
– Dezvoltarea personală.
– Se termină vreodată?
– Ai vrea să se termine?
– Sunt genul care își dorește lucrurile repede, nu am răbdare. Nu îmi plac lucrurile pe termen lung, deci, cred că da, aș vrea să se termine.
– Elena, ce îți dorești, de fapt, de la viața asta? Fiindcă am impresia că nu te împaci cu nimic.
– Îmi doresc… îmi dau seama că nu știu ce-mi doresc.
– Imaginează-ți că știi.
– Auzi, doctorul de suflete mă poate ajuta să-mi dau seama ce îmi doresc?
– El cu asta se ocupă. Dar, pentru început e nevoie să realizezi că dezvoltarea personală durează toată viața.
– Toată viața? De ce? Nu crezi că-mi pot rezolva problemele cu un tratament și gata?
– Dacă tu crezi asta, treaba ta! Dar eu îți spun că în viață nu se termină problemele. Cu cât evoluezi, cu atât apar alte probleme mai mari.
– Până acum am crezut că după ce rezolvi o problemă, poți să stai liniștit.
– Oare chiar poți? Chiar crezi că șirul problemelor se termină? În ce lume trăiești?
– De ce mă iei așa tare? Nu-mi place!
– Vorbesc cu tine, draga mea, așa cum aș vorbi eu cu mine. Pentru că și eu am fost exact ca tine. Am trecut prin situații similare, eram tare zăpăcită și nu știam ce vreau.
– Și ce ai făcut?
– M-am pus pe treabă.
– Te-ai dus la doctorul de suflete?
– I-am cerut ajutorul, da. Dar am muncit până am uitat de mine, draga mea, pentru că nu poți să ai succes pe scurtături, așa cum vreți voi, adolescenții.
– Tot repeți asta, că e nevoie de multă muncă… dar, nu ajungi la epuizare? Adică, pot să accept faptul că e nevoie să pun mai mult efort, dar care e limita?
– Mintea ajunge la epuizare. Ea te încurcă, de fapt, fiindcă tu ai nevoie să lucrezi cu sufletul tău. Odată ce găsești ceea ce îți place să faci, n-o să simți că muncești, crede-mă.
– Mulțumesc, pentru că încep să-mi dau seama … că nu știu multe!
– Și lași asta să te dărâme?
– Păi,… da! Simt că duritatea asta a adevărului nu e pentru mine. Simt că nu pot să trăiesc sub presiune.
– Ești cumva o prințesă? Aștepți să vină Făt-Frumos să te salveze?
– Așa am fost învățată… să nu fac nimic.
– Tocmai asta ar trebui să te trezească la realitate, nu să vrei să fugi de adevăr.
– Și ce beneficii am? Nu e mai ușor să rămân unde sunt? Pentru că îmi e comod și nu fac prea mult efort? De ce să pot, când nu e necesar? Când nu mă doare? Așa mă doare puțin, și sunt obișnuită cu durerea.
– Cred că e timpul să mergi la psiholog.
Dacă vrei să cunoști peripețiile mele, ține-te aproape!
