Dați-mi adresa care să mă facă fericită

Aștept…
Aștept ca băiatul de care sunt îndrăgostită să-mi satisfacă nevoile.
Aștept ca psihoterapeutul meu să găsească soluții la problemele mele.
Aștept ca părinții mei să mă ajute tot timpul, iar eu să rămân comodă.
Aștept ca acțiunile pe care ar trebui să le fac eu, să le facă alții.
Până în momentul în care ajung la psihoterapeut:
– Cum ești astăzi, Delia? Mă întreabă psihoterapeuta.
– Sunt.. bine, răspund, cu o ușoară nesiguranță.
– Cum ți-a fost sfârșitul de săptămână? Știu că ai fost cu Răzvan și cu prietenii lui la Brașov, cum te-ai simțit? Pune ea întrebările care mă îndeamnă să-mi analizez sentimentele, să scot la suprafață ce trebuie scos și conștientizat.
– Pot să spun că au fost toate sentimentele posibile. Când am ajuns și nu am cunoscut pe nimeni, m-a cuprins anxietatea, încep să-i povestesc.
– Și de ce crezi că a apărut anxietatea? Mă întreabă.
– Pentru că mi-a fost frică. Am descoperit în mine o frică mare de a nu fi judecată, sau de a nu mă face de rușine, mai bine zis.
– Mhm, ascultă terapeuta cu atenție, notându-și ceva, iar eu înțeleg că trebuie să continui cu povestea.
– Răzvan mi-a spus „nu te teme să greșești, uneori e bine ca ceilalți să râdă de tine, fiindcă asta te face să râzi și tu de tine”, iar eu i-am dat dreptate, îi povestesc.
– Eu ți-aș fi zis să nu îl asculți, pentru că nu e nevoie să te prostești în fața oamenilor, dar e alegerea ta, îmi spune.
– Să știți că mi-a prins foarte bine weekend-ul cu el, chiar ne-am apropiat mai tare…
– Delia, ce înseamnă apropiat „mai tare”? Există doar apropiat, sau depărtat. Cum v-ați apropiat? Mă întreabă, cu răbdare, pentru că înțelege că am nevoie să conștientizez ceea ce îmi spune.
– Aș prefera să vă povestesc cronologic …
– Ar ajuta mult! Zâmbește ea, așa că o transpun în poveste:
– În drum spre Brașov am discutat. Foarte mult. Am discutat despre cum fac școala de șoferi și cum mă simt ușor anxioasă ( oare în legătură cu ce nu mă simt anxioasă ?? ), am ascultat muzică și am cântat amândoi, chiar eram nerăbdători să petrecem.
– Normal, când vine vorba de lucrurile serioase, unde trebuie să depui efort și să investești bani, mintea ta perversă se face că nu poate, dar când vine vorba de distracție și petreceri ești prima! Mă întrerupe ea, iar eu mă enervez ușor, pentru că știu că are dreptate, dar nu vreau să accept. Uneori, chiar dacă respir ceea ce îmi spune, ego-ul meu se umflă mai mult decât îi pot face față, așa că apare starea aceea de irascibilitate.
– După ce am ajuns în Brașov și am făcut cunoștință cu toată lumea, mi-am închipuit că o să decurgă extraordinar zilele, că o să curgă subiectele și eu mă voi simți în largul meu, continui să îi povestesc.
– Dar? Intuiește ea.
– Dar… subconștientul meu mi-a arătat altceva, și anume toate fricile, de eșec, de rușine, de respingere, toate au ieșit la iveală. Când am stat prima dată la masă, nu am spus absolut nimic. M-am simțit cu fiecare secundă care trecea tot mai proastă, fiindcă nu zic nimic. Încercam să mă gândesc în avans ce să spun, să par și eu deșteaptă, ca restul. Sau ceva amuzant, să creadă ceilalți că sunt de treabă. Dar n-am reușit să scot nimic pe gură.
– Și de ce vezi lucrul ăsta ca pe un dezavantaj? Te-ai gândit că, atunci când te regăsești în situații de genul, nu ai compania potrivită? Și că este o reacție normală? Mă întreabă și rămân câteva momente să meditez la asta.
– Totuși, un lucru mi se pare ciudat. Eram tăcută doar când erau și băieții prin preajmă. Când am rămas doar eu cu fetele, sau eu cu fetele și Răzvan, m-am destins, am povestit deschis cu ele și nu am avut nicio treabă, mi se pare foarte aiurea! Constat eu.
– Asta pentru că vrei să impresionezi. Tu mereu ai vrut să impresionezi prin fizicul tău sau prin vorbe deștepte. Pe băieți, bineînțeles, și asta tot dintr-o nesiguranță se trage, stai liniștită, se uită ea fix în ochii mei, iar eu îmi plec capul în jos, pentru că nu știu cum să reacționez la adevărurile acestea.
– Am petrecut câteva ore povestind. Adică mă rog, ei povestind, eu ascultând. Pe urmă, ne-am apucat de mâncare, unde am mai reușit și eu să scot câte ceva pe gură. Când s-a lăsat seara, am fugit până sus și i-am făcut un sex oral lui Răzvan. M-am simțit bine, pentru că m-am lăsat în voia spontaneității care îmi lipsește prea mult, mă destăinui.
– Realizezi faptul că tu ai devenit dependentă de el? Își ridică ea ochii din agendă și se uită lung la mine.
– De ce aș fi dependentă de el? Nu mă simt așa, ba chiar simt că e o relație sănătoasă, mă sustrag eu.
– Tu ai nevoie de un bărbat în viața ta. Un bărbat la care să-i impui reguli, iar dacă nu le respectă, tu devii dominatoare. Așa atragi doar bărbați care să te înșele, îmi explică, iar eu renunț la dramele mele de a face pe supărata și îmi dau seama că m-am săturat de prostia mea.
– Da, recunosc că mă supăr pe persoanele care îmi încalcă teritoriul, dau din cap afirmativ.
– Și oare cine mai e așa din familia ta? Pune ea întrebarea, dar încă nu fac conexiuni.
– Păi.. mama mea, răspund, și apoi îmi pică fisa.
– Ai văzut? Își dă seama că m-am prins și eu, în sfârșit.
– Sunt exact ca mama mea. Sunt dependentă de bărbați și am nevoie să fiu ocrotită! Nu vreau viața mamei mele! Ridic tonul, fără să-mi dau seama.
– Atunci trezește-te, Delia! Și dorește-ți cu adevărat să schimbi asta! Tu ești o leneșă și te mulțumești cu ce ți se dă, așa cum e și cu Răzvan, dar acum hai, continuă povestea, și după o să-ți dai seama la ce m-am referit.
– Am mâncat, apoi ne-am jucat diferite jocuri, unde m-am simțit mai anxioasă ca nicicând. Mă temeam să nu dau greș și iarăși voiam să-mi pregătesc replicile de dinainte sau să gândesc în avans jocul. Am eșuat, bineînțeles, și am ajuns să mă simt și mai prost, îi spun și îmi dau ușor ochii peste cap.
– Văd că nu știi să fii nici femeie, nici adolescentă! Îmi spune terapeuta.
– Nu, nu știu, spun eu și respir profund, și accept adevărul acesta. Am mers, după câteva jocuri, în cameră și am început să respir, ca să mă calmez. Dar nu m-am deconectat prea mult. Am decis să nu mai particip la jocuri, pentru că tot aceeași mentalitate mă stăpânea. Așa că mi-am găsit tot felul de activități de făcut, până când s-a săturat și lumea și am început să dansăm. Acolo, când s-au stins toate luminile, am început să mă simt în largul meu.
– Anxietatea ta pentru jocuri putea foarte ușor să dispară dacă spuneai simplu „nu știu” și treceai mai departe, spune terapeuta.
– Am spus „nu știu”, dar m-am simțit și mai prost după aceea, îi spun. Contează că atunci când am dansat a fost bine, iar apoi am avut parte de o partidă minunată de sex cu Răzvan. De un singur lucru am fost mândră: i-am spus că vreau să fie mai dinamic în pat, că îmi place asta. Mai apoi, i-am explicat cum i-am permis prea multe și că e timpul să-i spun lucrurile pe față.
– Bravo! Măcar atât, râde terapeuta.
– A doua zi de dimineață am luat-o de la capăt, și am simțit cum ceva s-a schimbat în el. Mi-a plăcut mult atitudinea lui. Mai apoi, mi-am spus că nu știu ce voi face încă o zi întreagă acolo, mi s-a părut la început pierdere de vreme, dar atât de repede a trecut ziua!
– Atât de mult te minți, Delia, dar, din nou, e alegerea ta, îmi spune ea.
– M-am deschis cu mai multe subiecte față de fete, spun eu și aleg să ignor ceea ce mi-a spus terapeuta, chiar dacă știu că mă va durea mai tare ulterior. Ne-am făcut poze și le-am ajutat la mâncare, iar seara s-a întâmplat ceva cu totul deosebit, între mine și Răzvan.
– Să te aud, își ridică ea privirea și mă privește în ochi.
– I-am spus că îmi e frică să îi spun ce am pe suflet, pentru că nu vreau ca el să se îndepărteze. Și i-am spus mai multe lucruri, dar nu-mi aduc aminte cu exactitate ce, ideea e că au fost profunde, iar el a început să plângă. Mi s-a părut un episod atât de intim! Așa că nu, nu cred că relația asta este toxică, pentru că în momentul în care apare o problemă, o rezolv. Și nu las lucrurile să se adune.
– Tu alegi să te minți în continuare. Cum apare ceva care te mulțumește, cum te așezi liniștită și nu mai faci nimic. Trezește-te! Îmi spune ea.
– Mă trezesc, dar în ritmul meu. După weekend-ul petrecut cu el, mi-am dat seama de unele lucruri…
Nu mai aștept ca băiatul de care sunt îndrăgostită să-mi satisfacă nevoile, mi le pot satisface eu.
Nu mai aștept ca psihoterapeutul meu să găsească soluții la probleme, pot să-mi pun eu mintea la contribuție și să găsesc cele mai potrivite soluții.
Nu mai aștept ca acțiunile mele să mi le facă alții, ci mă pun eu pe treabă.
Mă apuc eu de treabă, fiindcă doar așa pot să evoluez.
Îmi disciplinez mintea, pentru că altfel viața mea va fi un haos.
Și a fost un haos prea mult timp.
E vremea să mă trezesc.