Vreau alte probleme

Inspir aerul curat și proaspăt, pentru că tocmai a plouat.
Seara se lasă încet, iar eu grăbesc pasul spre casă.
Mi-am făcut timp pentru mine și am mers la aerobic, însă mi s-a suprapus atât cu un curs pe care îl fac, cât și cu terapia de grup, iar asta m-a condus către victimizare.
Dar nu m-am lăsat.
Pentru prima dată în viața mea, fac multe lucruri într-o zi, și nu simt epuizare psihică!
Asta pentru că am dat de gustul vieții dinamice, și mi-am dat seama că am un scop în lumea asta, nu sunt aici doar să stau degeaba.
Decid să intru de pe drum la terapie, așa că îmi pun repede căștile.
– Ioana, cum ți s-a părut meditația de vindecare? Întreabă psihoterapeuta.
– M-a ajutat să mă relaxez, și simt că iese din ce în ce mai bine, răspunde Ioana, și se simte din vocea ei că vorbește din abdomen.
– Foarte bine, mă bucur. Ce ai conștientizat?
– Anumite blocaje și probleme la care trebuie să lucrez, spune Ioana.
– Bun. Fetelor, haideți să găsim o problemă, un gând care nu ne dă pace, și să găsim o soluție. Ce aveți pe suflet? Propune Vio.
– Am.. aș avea eu o propunere, spun, asigurându-mă la trecerea de pietoni și lucrând la atenția mea distributivă.
– Spune, Amalia, îmi zice psihoterapeuta.
– Observ că, oricâte lucruri aș face într-o zi, eu nu știu să mă recompensez, nu știu cum să fiu blândă cu mine și astfel îmi pierd motivația, încep eu.
– Ce să recompensezi mai exact, când tu nu faci ceva concret pentru transformarea asta? Îmi răspunde ea cu o întrebare.
– … întrebarea mă lovește din plin, dar acum apreciez mai mult ca niciodată loviturile acestea, pentru că este necesar să mă trezesc. Aveți dreptate, reușesc să spun, după ceva timp.
– Plus că, tu te recompensezi înainte de a realiza ceva, și astfel pierzi tot entuziasmul și renunți înainte de a începe, are sens? Continuă psihoterapeuta.
– Da, are, exact așa fac. Îmi spun că mă recompensez după ce muncesc, cu o ieșire, cu ceva bun de mâncare, dar fac toate astea dinainte! Constat eu.
– Mă regăsesc perfect în povestea ta, spune Andra, o altă fată de la grup. Eu îmi fac un cappuccino înainte de treabă, cu intenția de a mă stimula, dar parcă deja mi-am oferit recompensa și nu este varianta cea mai bună de abordare.
– Fetelor, pentru a primi recompense, e nevoie să faceți ceva pentru a le primi. Pentru asta, este nevoie de disciplinarea minții, ne spune Vio.
– Și atunci de ce nu facem acele lucruri? Întreb eu.
– Pentru că suntem obișnuite cu durerea și suferința, și este mult mai comod să nu facem nimic, ci să ne plângem în continuare, îmi răspunde ea.
– Cred că avem nevoie să lucrăm la disciplinarea minții, zice Ioana.
– De acord, spunem eu și Andra în cor.
– Bun, începem de la ideea că „facem tot ce se poate, și pe urmă ne recompensăm”. Cum sună asta pentru voi? Ne întreabă psihoterapeuta.
– Pentru mine sună bine, și realizabil, pentru că deja m-am săturat de problemele astea, vreau alte probleme, alte teste, spune Andra.
Mă încrunt. La prima vedere, pare ciudat să spui „vreau alte probleme” .
Cine și-ar dori probleme mai mari? Teste mai dificile?
Dar dacă stai să te gândești puțin, aici e un principiu extrem de important după care nu trăiesc prea mulți oameni.
Pentru a evolua și a te transforma, e nevoie să-ți dai seama că suferința e inevitabilă, și cu cât avansezi mai mult în înțelegerea vieții, cu atât problemele sunt mai mari și mai dificil de rezolvat.
Și tocmai asta e frumusețea!
Odată ce înțelegi că este esențial să-ți dai cu capul pentru a reuși, vei îmbrățișa provocările mai mari, vei aștepta noi dificultăți și nu vei mai fugi de necazuri.
– Ce concluzii aveți, pentru ceea ce am vorbit până acum? Întreabă Vio.
– Eu una mi-am dat seama că niciodată nu e altcineva vinovat, că eu sunt în postura de a alege și de a-mi crea realitatea, zice Ioana.
– Eu am realizat faptul că nu știu să mă recompensez, dar atunci când greșesc sau ceva nu-mi iese așa cum vreau eu să iasă, să nu mă mai pedepsesc așa aspru, ci să îmi arăt iubire, să mă iert, și cel mai important, să îmi acord toleranță pentru a îndrepta lucrurile, continuă Andra.
– Foarte bine spus! Ați auzit, fetelor? Să își acorde toleranță …pentru a îndrepta lucrurile! Asta e cheia, de aici reiese dorința de transformare, să îți repari greșeala și să devii tot mai conștientă de acțiunile tale. Cum vi se pare?
– Asta înseamnă să acționăm.. cu adevărat, și să nu ne mai plângem, spun.
– Deci care e concluzia ta, Amalia? mă întreabă Vio.
– Că fac pe victima, încontinuu. Și m-am săturat de asta.. vreau alte probleme. E timpul să trec mai departe, îi răspund.
– Bun. Totul ține de disciplinarea minții, dar a noastră minte se împotrivește la schimbare. Când apare ceva nou, suntem tentate să rămânem acolo unde suntem, pentru că e mult mai ușor și comod, are sens? Ne întreabă.
– Da, are, îi răspundem.
– Amalia, vrei să povestești și fetelor cum ți-ai controlat durerea la un moment dat, și cum totul a pornit din minte? Îmi propune psihoterapeuta.
– Sigur. Mai aveam doar două zile de luat un tratament, și a început foarte tare să mă doară stomacul.
Primul meu instinct a fost să dau vina pe tratament, și să spun că nu-l voi mai lua, în niciun caz.
M-am speriat foarte tare, pentru că nu am mai avut astfel de dureri, iar eu m-am ferit de durere toată viața mea, ca de moarte.
Dar nu-mi e frică de moarte, doar de durere.
Așa că m-am pus pe canapea, mi-am scos mintea și ego-ul și durerea din mine și am început să vorbesc cu ei.
N-am mai privit așa obiectiv niciodată.
Parcă stăteam de povești cu ființe umane!
Am stabilit că durerea e acolo pentru a-mi transmite ceva, pentru că sunt blocată într-un anumit fel și e nevoie să mă trezesc, să văd despre ce e vorba.
I-am cerut minții să ne aliem, să evităm să ne mai dușmănim, și să facem o înțelegere, prin care reușitele mele vor fi și reușitele ei.
La început s-a împotrivit, lovindu-mă și mai tare cu durerea în stomac.
Am vrut să renunț, pentru că eram țintuită pe canapea și nu mai știam cum să stau să nu mai simt durerea, mă zbăteam și voiam să mă eliberez.
Cu ego-ul am rezonat destul de mult, el a vrut acest tip de înțelegere cu mintea, pentru a avea cu ce să se mândrească ulterior.
Am rezolvat cu el, însă mintea a continuat să se împotrivească mult timp.
Până am ajuns la niște concluzii.
Mi-a ieșit în față imaginea fostului meu prieten.
Mi-am dat seama că abia atunci corpul meu a somatizat durerea, chiar dacă suntem despărțiți de mult timp!
Nu am vrut să mă uit la el.
Dar m-am forțat.
Și durerea a început să se diminueze odată ce mi-am dat voie să sufăr, să înțeleg de ce e în mine și ce vrea să-mi transmită.
Mi-a mai spus că eu sunt responsabilă pentru tot ce se întâmplă.
Cauza bolii mele de piele provine din prostia mea, nu din traumele copilăriei.
Neatenția mea se naște din indiferența cu care privesc viața.
Durerea vine din minte, cu care încă nu mă înțeleg.
Ușor, am stabilit cu mintea niște reguli și promisiuni de care să ne ținem , pentru a ne fi bine amândurora.
Și a funcționat, durerea a dispărut.
– Fetelor, vă regăsiți? Întreabă Vio după ce termin povestea.
– ….
– E în regulă, spune. Asta înseamnă să ne disciplinăm mintea și să ne dăm seama că totul vine de acolo, toate gândurile negative și problemele.. vin din minte.
– Mulțumesc! Îi spun, și îmi vine să scap o lacrimă, realizând cât de mult m-a ajutat psihoterapia.
– Haideți acum să facem meditația de 10 minute, ne va ajuta foarte mult, ne propune Vio.
Și începem să respirăm.
Umflu abdomenul și inspir, apoi expir și îl trag înapoi.
Închid ochii și devin conștientă de respirația mea.
Îmi simt tot corpul, toate gândurile, și le las să se dizolve.
Apoi, mă dizolv și eu.
Îmi dau voie să simt tot ce își dorește Universul să-mi transmită.
– Cum a fost pentru voi meditația? Întreabă psihoterapeuta.
– M-a liniștit, răspunde Andra. Am simțit cum tot corpul mi se relaxează și cum dau drumul fiecărei tensiuni.
– Pe mine, recunosc, m-au luat multe gânduri la început, dar apoi le-am dat drumul.
– E normal, cum ar fi să accepți tot ce simți și ce îți transmite Universul?
– Aș simți că eu curg odată cu viața!
– E unul dintre cele mai frumoase lucruri, Amalia, să îți dai voie să accepți tot ce vine înspre tine, pentru a te descoperi.
– În acel moment, am simțit că sunt bine cu mine.
– Și ce poți face pentru a menține starea asta?
– Pot… să respir conștient.
– Și înainte de asta?
– … caut răspunsul, dar nu-l găsesc.
– Asta pentru că încă trăiești în minte. Înainte poți să spui „stop”, și te oprești din absolut tot ce făceai. Cum sună asta?
– E timpul să mă trezesc!