Trenul minții

Revin la prezent. Mă aflu în drum spre gară, pentru a merge către casă.
Călătoria mea la București s-a încheiat.
E ciudat să mă pomenesc în afara zonei de confort.
Dacă la început când am venit în București, în urmă cu o lună, mă simțeam străină și hăbăucă, m-am obișnuit pe parcurs.
Am rupt tipare vechi de gândire, am implantat noi obiceiuri și un nou mod stil de viață, pe o cale binefăcătoare.
Transformarea nu e ușoară, dar e necesară.
Totul depinde de mine și de ceea ce îmi doresc.
Am ales să mă reconstruiesc, astfel e esențial să mă țin de treabă și să merg pe calea pe care am început.
– O seară frumoasă, îmi spune taximetristul.
– Mulțumesc, o seară frumoasă și ție! Clipesc de câteva ori, reamintindu-mi unde sunt și încotro mă îndrept.
Închid cu putere ușa mașinii și mă întorc spre mulțime.
Văd oameni grăbiți, cu multe bagaje. Văd tineri care râd și se îmbrățișează. Văd oameni bosumflați.
Dacă la început mi se părea un oraș gigantic, acum mi se pare că s-a micșorat. Sau privesc eu lucrurile din perspectiva „eu sunt mai mare?” Metaforic vorbind.
Adică mi-am schimbat perspectiva.
Nu mă mai sperie, frica a dispărut și a apărut în locul ei atenția.
Pășesc cu încredere spre gară și mă asigur că ajung la linia potrivită.
Mă uit în jur și realizez că am mers cu un vagon în față, iar mintea îmi spune deja:
– Crezi acum că ești atentă? Ia mai gândește-te odată, îmi spune mintea.
– Îți mulțumesc, data viitoare voi fi mai atentă. Îi răspund, și realizez că nu sunt într-o competiție cu mintea mea, ci accept ce îmi spune și îi dau voie să devină prietena mea.
Urc în vagonul potrivit și încep să mă instalez, să îmi aștern lenjeria. Văd că am ceva mai multă îndemânare, ceva se schimbă. Sunt mai trează.
Desigur, mintea mă taxează la cea mai mică greșeală, însă accept și asta, fără să mă supăr pe ea.
Și mă pun în pat, îmi pun căștile, și mă cufund în lumea mea.
Mă gândesc că mă așteaptă o nouă lume, dacă mă las ghidată și ajutată.
Îmi dau seama că am dat afară o mulțime de toxine la nivel mental, datorită terapiei.
Am trecut prin durere, am trecut prin ură față de propria persoană, am plâns și m-am smiorcăit. Am fost egoistă, am fost obraznică și fără bun simț.
Spun toate acestea nu din postura de victimă, pentru că m-am scârbit să fac pe plângăcioasa. M-am săturat de un mod de gândire mediocru, care mă conduce la suferință și eșec.
Spun asta cu mâna pe abdomen și respirând conștient.
Mă uit la mâinile mele și văd că psoriazisul nu arată prea bine, dar zâmbesc și scap două lacrimi, pentru că oricum aș arăta, este în regulă.
Oricum m-aș privi, știu că am dat afară multă negativitate și corpul meu îmi arată asta.
Dacă voi mai avea dureri de stomac, îmi voi putea controla durerea, vorbind cu ea și făcând o înțelegere înspre binele amândurora.
Poate că ego-ul mi-o va lua înainte, dar o să mă pun lângă el și o să-l ascult, o să-l înțeleg și voi găsi o soluție pentru folosirea lui într-un mod constructiv.
Știu că în momentul în care lenea va apărea, îmi voi aduce aminte cât de mult timp am pierdut oftând și plângându-mă că „nu mai pot face față” sau „nu mă descurc”, în loc să mă apuc efectiv de treabă și să tac.
Știu că atunci când voi simți să fac lucrurile repede și de mântuială, îmi voi aduce aminte de promisiunea pe care mi-am făcut-o, și anume „Atunci când fac un lucru, promit să îl fac în așa fel încât să fiu una cu el”.
Iar când mintea mi-o va lua și ea înainte, vrând să se certe cu mine, voi…
– Bună! Îmi spune o fată drăguță, așezându-se pe locul de lângă mine.
– Salutare! Îi răspund, ieșind din șirul nesfârșit al gândurilor.
– Încotro mergi? Mă întreabă, zâmbind.
– La Bistrița, îi zic, studiind-o din cap până în picioare. Observ că este o persoană deschisă și sociabilă, probabil are o poveste interesantă și nu e întâmplător că a dat peste mine.
– Frumos, studiezi în București? Continuă, zâmbind.
– Nu, probabil în viitor, îi zâmbesc și eu la rândul meu.
– Frumos, deci încă nu ești studentă? Și, nu te temi singurică pe aici? Mă întreabă și își schimbă ușor privirea, adoptă un fel de îngrijorare și simt că rezonez cu ea.
– La început m-am temut, da. Dar știi cum e, te obișnuiești, îi spun, amintindu-mi de prima dată când m-am trezit singură în București.
– Exact. Și la ce facultate vrei să studiezi? Are chef de vorbă.
– La psiho, îi răspund.
– Destul de greuț, ești pasionată? Mă întreabă.
– Da, îmi place de foarte mult timp și nu m-aș vedea făcând altceva, îi spun, cu entuziasm. Tu la ce facultate ești? O întreb, riscând, pentru că pare ceva mai mare, însă oamenii se simt bine atunci când le dai mai puțini ani decât au, de fapt. Ce fel de minte bolnavă am? Asta e altă poveste.
– La litere, îmi spune cu o bucurie în glas.
– Super! Îi spun și devin curioasă. Cum e?
– Minunat, doar că e extrem de mult de citit și multe examene, dar îmi place .. uite, să-ți povestesc despre cartea pe care o citesc acum…
Și începe să-mi povestească despre cărțile pe care le citește.
O urmăresc la început, dând din cap aprobator, fiind politicoasă, dar îmi aduc aminte că nu mi-am terminat un gând, care părea destul de interesant.
Îmi îngustez ochii, ca și cum m-aș concentra să găsesc ceva super important.
Așa, am găsit.
Iar când mintea mi-o va lua și ea înainte, vrând să se certe cu mine, voi…
Voi face exact pe dos față de ce îmi spune ea!
Dacă ea îmi va transmite să mă plâng, eu voi fi recunoscătoare pentru tot ceea ce am și ce sunt.
Dacă ea îmi va spune să fiu egoistă, eu voi fi cu sufletul plin de bunătate, până la refuz.
Dacă ea va dori să judece alte persoane, eu mă voi uita la mine și mă voi judeca pe mine, nu pe altcineva.
Dacă ea va dori ca eu să fiu leneșă, voi fi dură cu mine și mă voi pune pe treabă.
Și atunci, pentru că îmi cunosc mintea și știu că își bagă nasul unde simte că se schimbă ceva, o aud:
– Nu cred că e bine să fii atât de dură cu tine, nu îți va face bine, pentru că tu ai și psoriazisul, știi, și e mult mai important să te concentrezi pe relaxare, îmi spune draga minte, făcându-și apariția spectaculos, cum știe ea mai bine.
– Mulțumesc, pentru că împărtășești asta cu mine acum, scumpă minte, însă noi am stabilit ceva, îi răspund, calm. Și încep să respir conștient.
– Amintește-mi, sunt tare uitucă! Râde cu poftă.
– Normal, tu uiți lucrurile cele mai importante și le bagi în seamă pe cele nefolositoare, m-am obișnuit cu tine, crede-mă, îi zâmbesc.
– Hai serios, amintește-mi, nu mă mai judeca atât, se oftică ea.
– Am stabilit să fim aliate, nu dușmance. Am fost de acord să ne ajutăm una pe alta, pentru că reușitele mele sunt și ale tale.
– Aha! Da, ai dreptate. Și mie ce-mi iese din asta? Nu cred că vei reuși. Poate totuși la început te vei ține de treabă, însă cât te va ține? Mă întreabă ea.
– Aici am nevoie de ajutorul tău, pentru că știu că putem realiza lucruri mărețe împreună și putem fi puternice, ne putem schimba viața, cum ți se pare ideea? Îi lansez eu o provocare.
– Sună bine! Dar hai să vedem, deci tu crezi că nu te vei ține de treabă dacă nu ești dură cu tine. Eu zic aici să fii într-un echilibru, începe ea să coopereze cu mine.
– Echilibru? La ce te referi? O întreb, curioasă.
– Adică, nu trebuie să te biciuiești. Poți să respiri, poți să te joci, să îți dai voie să ieși și să-ți trăiești tinerețea, dar când vine vorba de lucruri serioase, să faci diferența și să renunți la victimizare, îmi spune mintea care în sfârșit e prietena mea.
– Mulțumesc! Și o iau în brațe, apoi decid să scriu tot ce am stabilit împreună cu ea, ca să recitesc zi de zi.
… Și apoi mai clipesc de câteva ori, realizând că tipa de la facultatea de litere mă întreabă ceva:
– Ție cum ți se pare cartea pe care ți-am descris-o? Mă întreabă, entuziasmată.
– Ăăă, am să o citesc și eu, neștiind despre ce carte mi-a vorbit.
Adorm.
Deschid ochii abia după câteva ore, când intră controlul și ne anunță că aproape am ajuns.
Parcă nu-mi vine să cred.
Îmi împachetez rapid lucrurile și o salut pe tipa de la facultatea de litere, căreia nici nu-i știu numele, însă îmi voi aduce aminte de ea.
Cobor din tren și inspir profund. Mă uit în jur, și pentru o secundă, simt că sunt una cu Universul.
Pentru o secundă, simt că sunt totul. Sau poate, sunt nimic?
Orice aș fi, e în regulă.