“Draga Mimi”,
Incep prin a-ti scrie ca te iubesc, o declaratie pe care ti-o scriu atat de des, dar de care ma fastacesc atat de tare sa ti-o spun, cu voce tare. Am realizat ca, la telefon, mi-e atat de usor sa-i zic lui tata asta, nu si tie…
Probabil pentru ca el zice “te iubesc” clar si usor, de fiecare data cand vorbim…si mi-a intrat in obisnuinta. Cu el.
Mimi, asta e o scrisoare atipica, atipica conversatiilor pe care le avem, de obicei, in care eu te asigur ca sunt bine, linistindu-ti curiozitatile despre regimul meu de odihna si alimentatie.
Scrisoarea asta este despre ce NU vreau sa vorbesc cu tine, niciodata, pentru ca stiu cat de tare te-ar intrista si consuma si sit ca n-as putea sa-ti fac asta, dupa toti anii in care te-am vazut plangand, slaba si plina de cearcane, luptandu-te sa ne cresti.
E o scrisoare care trebuie sa ma ajute sa ma vindec, dar pe care sper ca n-o vei citi niciodata…
Mimi, eu uneori nu ma simt bine.
Tu ma stii vesela, copilaroasa, incapatanata in principiile si crezul meu, insa sunt zile si seri ca aceasta, in care simt tristete, o tristete a carei cauza n-o gasesc, o stare care pur si simplu se asterne, si-mi face sufletul greu, impovarat si de care nu pot scapa. Am simtit asta de multe ori, de cand sunt mica, si m-am fortat de fiecare data sa trec peste, sa gasesc motivele pentru care sa ma simt norocoasa, binecuvantata, speciala, ca sa pot trai sentimentul de fericire.
Sunt melodii care ma fac sa plang, din senin. Sunt momente in care, privind ceva, sa simt cum ma cuprinde tristetea. Apusurile si sfarsitul lui august, iarba ingalbenita, gunoiaele, ruinele unei case, noroiul. Le privesc si ma fac sa ma simt trista. Uneori, vara, la bunici, mergeam in gradina si compuneam cantece, din alea pe care le canti o data si le uiti apoi, si imi venea sa plang. Mi-au placut intotdeauna cantecele melancolice, triste, despre lucruri care nu se intampla, despre oameni care nu se mai vad. Romanul adolescentei mele e Anna Karenina. Ramane cartea mea preferata si dupa ce am citit-o de cel putin 5-6 ori.
Mimi, azi fac curatenie la mine in amintiri si scot din sertar momentele dureroase, momentele care m-au facut sa plang si care au legatura cu tine, cu noi doua. Si-o sa le astern aici, cu speranta ca o sa le privesc acum, din postura de adult, si-o sa le vad mai mici si mai neinsemnate.
Vreau sa stii ca nu ti le zic cu ura sau repros, ci doar ca sa stii de ele:
– Serile in care ne certam si ramaneai suparata pe mine. Ma trimiteai la somn, dar nu puteam sa adorm stiind ca esti suparata pe mine si te rugam sa ma ierti, sa-ti treaca supararea pe mine. De multe ori nu puteai, probabil afectata de discutia noastra, dar eu as fi dat orice sa ma poti ierta. Aveam nevoie doar sa imi spui ca ma ierti si sa imi zambesti, si ar fi insemnat totul pentru mine. Adormeam tarziu, de la prea mult plans…
– Momentele in care simteam ca nu-s sufficient de buna la scoala. Un 9 devenea o nota slaba, daca existau colegi cu 10. Un 10 nu era atat de special, daca jumatate de clasa luase tot nota maxima. Nu ai verbalizat niciodata asta, insa fix asta simteam cand ma intrebai “si Georgiana cat a luat?” si-ti observam reactia. Cred ca asta m-a transformat intr-o persoana ultra-competitiva, de-a lungul anilor. Astazi, mi-e greu sa ma bucur de o reusita, daca nu sunt doar eu “motzul”. Progresul, pentru mine, nu e despre a fi mai buna decat am fost ieri, ci e despre a fi mai buna decat toti ceilalti. Si cand nu sunt, doare extrem de tare. Nu ma pot bucura la jocuri, cu prietenii. Mi-e atat de ciuda uneori, cand ii vad ca se distreaza, ca rad si atunci cand nu fac niciun punct, ca-s senini, de acolo, de pe ultima pozitie. Iar eu, eu incerc sa maschez incrancenarea si focusul de a castiga fiecare runda, fiecare mutare, fiecare joc. Trebuie sa-mi dovedesc ca sunt cea mai buna. Cea mai buna sau nimic. Uneori ma supar dupa un joc, si mi-e ciuda ca stiu ca asta strica dispozitia celorlalti si , cu toate astea, nu ma pot abtine. E emotie pura, pe care, desi o constientizez, nu pot s-o tin in frau. Si ma necajesc si mai tare…
– Poate iti va parea stupid, dar am atat de vie in minte o amintire… Eram la mamaia, intr-o seara, cand pe ulita noi ne certam cu un baiat venit la casa de vis-à-vis. Baiatul a inceput sa fie foarte agresiv verbal si m-a strigat “curva cu doua fete”, ceea ce, la momentul acela, mi s-a parut o jignire extrema, nimeni nu imi vorbise vreodata atat de urat. Si am venit la tine plangand, sa-ti zic ce se intamplase. Nu obisnuiam sa parasc, dar atunci n-am mai rezistat, eram extrem de furioasa si de revoltata si aveam nevoie de tine sa vii si sa il certi. Dar n-ai facut-o. n-ai vrut sa vii la poarta, sa vorbesti cu el, sau sa vorbesti cu mama lui. Mi-ai zis doar sa-l las in pace, sa nu-l mai bag in seama sau sa nu mai stau in preajma lui.
M-am simtit atat de furioasa, pe tine, ca n-ai vrut sa vii sa ma aperi, sa ma ajuti. Am simtit ca va trebui sa ma descurc singura, in conflicte.
Nu stiu, nu sunt multe lucruri, situatii, momente pe care sa ti le atribui, in sens negativ. Uitandu-ma inapoi, la perioada copilariei/ adolescentei si comparand cu prezentul, simt ca relatia noastra a evoluat continuu. Un pic, pare ca s-au inversat niste dinamici.
Cand eram mica, mi-ar fi placut sa te simt mai calda, mai apropiata, mai iubitoare, iar astazi simt ca ma cocolosesti, ca te porti cu mine ca si cum as fi copil. Cand eram mica, ceream atentia ta si astazi simt cat de tare te bucuri cand te sun, fie si la cateva zile bune de pauza.
Azi imi spui mai des ca iti e dor de mine, si-o simt. Si simt ca ma intorc la anii de copil, mereu cand vin acasa si dorm cu tine. Azi stiu ca nu te supar si ca esti mandra de mine, pentru ca daca e sa pun pe lista temerilor mele, cea care ocupa prima pozitie, aceea ar fi teama de a te dezamagi.
Te iubesc, Mimi!
