Împing cu putere ușa și mă izbește aerul rece al iernii.
Din instinct, îmi întorc capul înapoi, pentru a mă proteja.
Oare așa face și mintea în momentul în care apare o schimbare?
Fac primul pas.
Îmi ridic capul și privesc în jur, dar nu văd nimic.
Încep să mă întreb de ce nu văd nimic interesant, de ce am niște obloane și de ce nu pot fi mai atentă.
Asta mă distrage și mai tare de la observarea împrejurimilor.
Nici pe mine nu mă observ.
Inspir calm, și expir cu putere, văzând cum aburul iese pe gură, ca un vârtej.
Îmi aduc aminte de ce am ieșit din casă.
Plănuiesc să cumpăr fructe, să schimb puțin alimentația.
Vreau ca viața mea să ia o altă turnură a lucrurilor, să existe o perspectivă diferită asupra unor situații.
Dar îmi dau seama că acel „vreau”, vine, de fapt, dintr-un gol emoțional.
Și atunci mă trezesc.
Este doar mintea, amintindu-mi să încep să mă plâng din nou.
Pun mâna pe stomac și îl simt încordat.
Se nasc gânduri de victimizare, întrebări cu privire la durere și la faptul că unele lucruri nu le pot înțelege, pur și simplu.
Mintea atacă din nou.
Omul nu se poate vindeca de orice afecțiune fizică dacă nu își repară mentalitatea.
Și atunci mă întreb: de ce naiba nu-mi doresc să-mi vindec cu adevărat relația cu mintea mea?
Mintea nu mă ajută la găsirea răspunsului, dar nici nu mă lasă să-l găsesc.
Îmi pică fisa.
Este mult mai comod să spun, pur și simplu, că nu se poate vindeca nimic și să rămân în postura victimei. Doar așa pot atrage și eu atenție din partea celorlalți, doar așa ceilalți mă vor observa, iar eu mă voi simți importantă.
Îmi ating stomacul și îl mângâi, îi spun să fie liniștit, că eu sunt în control și totul va fi bine.
Și atunci mintea mă lovește din nou „Crezi doar tu că ești în control, draga mea!”
Buf!
Calc într-o baltă.
Mă trezesc la realitate și mă uit în jur.
Văd blocuri înalte, văd lumini aprinse la ferestrele din ele și îmi imaginez că fiecare om are povestea lui dincolo de acele perdele.
Mă uit în jos și îmi văd picioarele, îmi dau seama că nu m-au purtat întâmplător prin toate locurile în care am fost.
Zâmbesc, brusc.
Realizez că n-am zâmbit de ceva vreme din suflet.
Mintea vrea să mă cuprindă din nou, dar de data asta îi spun „Lasă-mă, te rog, să trăiesc experiența asta”
Ea acceptă.
Îmi pun mâna pe obrazul cald, și simt pielea fină, cu câteva coșuri.
De când n-am mai avut grijă de mine?
Aud traficul din depărtare, aud nerăbdarea oamenilor de a ajunge la casele lor și de a … fi liniștiți?
N-o să fie, pentru că își iau serviciul acasă și nu se deconectează.
Mă uit în sus, și văd pătura infinită de stele, de ce nu pot fi ca ele? Îmi inspiră liniște, calm și lumină.
Inspir din nou, de data asta cu mai multă claritate, și simt un tremur în toată ființa.
Oamenii se luptă să devină cele mai bune versiuni ale lor, vor să fie cei mai buni în ceea ce fac, dar uită de multe ori să se uite și în interiorul lor.
De multe ori, n-o să poată merge mai departe în ceea ce-și doresc, pentru că au diverse blocaje, iar asta..
Buf!
Altă baltă.
Și încep să râd în mijlocul străzii.
Mă uit în jur, nu văd pe nimeni, și văd o lumină în mine, aleg să o urmez.
Astfel, ajung să sar în balta în care am călcat mai devreme, exact ca un copil.
Mă uit la blugii mei, sunt stropiți, dar gura mea e până la urechi, iar sufletul e fericit, nimic nu e mai important.
Îmi aud râsul și râd și mai tare.
Realizez că atunci când las mintea deoparte, sunt un copil.
Sunt o ființă al cărei singur scop e să se bucure de viață în cel mai autentic mod.
Dar de ce e atât de greu să fii în prezent?
Nu-mi plac întrebările fără răspuns, pentru că sunt o ființă plină de ego și caut să știu totul.
Realizez că nu am cum să o scot la capăt cu mintea mea, însă realizez că durerea de stomac s-a diminuat.
Eu am controlat asta?
Sunt neatentă, dar îmi ridic privirea în față la timp.
În fața mea e un indicator.
Câteodată nu pot concepe cum trăiesc în lumea asta, pentru că mă simt total pe lângă.
Și încep iar să mă cufund…
Nu înțeleg cum funcționează lumea asta și cum funcționează mintea omului.
De ce mă las condusă de ego și de mintea mea bolnavă?
De ce nu mă pot trezi?
Realizez că fac pe victima și respir.
Trag adânc aer în piept, și îmi dau seama că nici măcar nu știu să respir cum trebuie, iar mintea îmi trimite semnale, îmi spune că nu sunt în stare de nimic.
Ideea este că nu pot accepta critica.
În momentul în care cineva îmi spune că nu mă pricep la ceva, sau îmi dă o lecție importantă, orgoliul e mai mare decât mine.
Mă retrag și mă întorc la zona mea de victimizare și suferință, pentru că acolo sunt obișnuită.
Mintea mea refuză schimbarea, așa cum este conceput și reflexul uman.
Când apare ceva neașteptat, se declanșează reacția „luptă sau fugi”.
Și mintea mea alege mereu să fugă.
Am stat mult timp și m-am gândit de ce face asta.
Mă învârt într-un cerc, pentru că mă las controlată de ea.
Lucrez la mine și e totul bine, îmi place starea în care sunt, mă simt stabilă emoțional și percep cum privesc diferit circumstanțele din viața mea.
Iar apoi vine mintea și spune : „Știi deja destul de multe, nu mai ai nevoie de dezvoltare, nu mai ai nevoie de ajutor, te descurci pe cont propriu și ești minunată așa cum ești.”
Și eu sunt o proastă, pentru că o cred.
Mă las vândută de propria minte, pentru că la auto-sabotare mă pricep cel mai bine.
Apoi apar stări de negativitate, stări de lene și victimizare.
Dintr-odată, mă trezesc.
Am uitat complet de magazin, probabil e închis la ora asta.
Mă uit în jurul meu și văd că nu îmi e familiar blocul din fața mea, așa că mă întorc pe unde am venit.
Ajung în apartament, mă dezbrac ( Doamne, câteodată mă mișc atât de greu) și îmi aduc aminte că trebuie să îmi iau tratamentul pentru psoriazis.
Apoi, mă cuprinde un gând straniu: „Dacă durerile de stomac provin de la tratament?
Dacă mi-am stricat stomacul din cauza acestui tratament?
Ar trebui să mă opresc acum!”
Spun asta în contextul în care mai sunt doar două zile până la terminarea tratamentului.
Nu mi-am imaginat cât de perversă și perfidă poate fi mintea umană, încât să încerce să mă cumpere așa.
Ironia sorții este că aproape accept, mă păcălesc singură că era mai bine înainte și îmi fac mult mai rău acum, că ies la iveală toate emoțiile negative din mine.
Mintea mea este ca un copil mic.
Dacă o las să mi se urce în cap, ea se urcă fără nicio problemă și face ce vrea în continuare.
Dacă o disciplinez și îi dau exact ceea ce are de făcut și unde să stea deoparte, mă ascultă.
E doar responsabilitatea mea, și tocmai de aia mă sperii și iau cele mai proaste alegeri, pentru că nu am încredere în mine și în potențialul pe care îl am.
Așa că aleg să fac total opusul a ce îmi cere mintea, și anume să renunț la tratament și merg în bucătărie.
Mă schimb la față.
Recipientele sunt goale, trebuie să cumpăr altele noi dacă vreau să-mi termin de tot tratamentul.
Ce este de făcut?
Acum intervine și partea cu banii, și acolo am mari probleme, pentru că sunt o zgârcită și investesc în tot ce crede mintea că mi-ar face bine, mai puțin în dezvoltarea mea personală.
Respir, și îmi aduc aminte ce m-a învățat psihoterapeutul: „Atunci gând mintea îți spune să faci ceva, fă exact pe dos!”
Țin minte că am râs când mi-a spus asta prima dată „Cum să fac totul pe dos, când intuiesc ceea ce e mai bine pentru mine?”
Acum îmi dau seama că nu știu ce e mai bun pentru mine, e doar mintea care îmi joacă feste.
Așa că scot portofelul și fug să plătesc restul tratamentului, fără să mai stau pe gânduri prea mult.
Îmi dau seama că mă eliberez de valoarea pe care le-am dat-o până acum banilor, și că au fost în capul listei cu priorități, nu-mi vine să cred câtă superficialitate am în mine, dar odată ce conștientizez, spun:
„Îmi pare rău pentru neatenția mea, pentru faptul că tratez lucrurile cu o oarecare atitudine de superficialitate, și mă eliberez de asta, de acum voi fi atentă și trează”
Odată ce spun asta, simt cum mintea se relaxează și nu mai vrea să se lupte cu mine, ci vrea să devină prietena mea, iar eu accept colaborarea cu ea.
Pe urmă, iau tratamentul, și realizez că este precum aurul: foarte prețios.
Acum îl văd cu alți ochi, din altă perspectivă.
De data asta, simt cum îmi purifică corpul și cum claritatea își face simțită prezența.
Îmi simt corpul ușor, încetul cu încetul se purifică și am credință.
Realizez că totul e mintea mea.
Dacă eu vreau să fie bine, e bine.
Dacă aleg să îmi fie rău, îmi e rău.
E un lucru pe care îl știm toți, dar atunci de ce există atât de mulți oameni plângăcioși?
Pentru că dormim, și e timpul să ne trezim.
Mă pun în pat și închid ochii.
Am avut o plimbare minunată!
