Mentalitatea cu care mă acopăr zi de zi

„Trezește-te! Până nu e prea târziu. Și fără să te mai plângi!” mi-a spus terapeuta mea într-o zi.
Din ziua aceea, mi-am scris asta pe un bilețel și îl port cu mine.
Mă ajută să revin la prezent și să-mi dau singură un șut în fund atunci când ea nu e lângă mine.
Pentru că asta e specialitatea mea.
Am momente în care mă trezesc, în care îmi place de mine și îmi place viața mea, dar pe urmă mi se umflă prea tare ego-ul și mă dezumflu dintr-odată, și nu mai fac nimic.
Cum reușesc să fac lucrurile incomplete și să mă plâng, pe urmă, că orice așa face nu e îndeajuns?
Pentru că sunt o puturoasă.
Vreți să știți care este dialogul meu interior și cum reușește mintea mea să mă păcălească?
Totul începe așa:
Mă trezesc într-o dimineață, entuziastă de ceea ce am de făcut.
Fac primul pas, și pentru că m-am trezit mai devreme și mintea mea este obișnuită să lenevească o oră în pat ( mă uit pe telefon, pe instagram și facebook ) începe să cerșească și să mă cumpere, iar dialogul este acesta:
– Hai, Ana. Mai stai 5 minute, și începem imediat, cerșește mintea.
După cele 5 minute, mintea spune:
– Oricum a trecut acea jumătate de oră în care trebuia să intri la meditație. Hai, că e așa călduț în pat, mai stai puțin!
Deja s-a făcut ora la care trebuie să încep orele, și eu încă nu am mâncat, nici n-am meditat, nici n-am făcut yoga!
Mă străbate un gând: acum ziua mea nu va fi la fel de bună, pentru că nu am făcut acest ritual purificator de dimineață.
În schimb, am început ziua cu telefonul în mână, fiind bombardată de toxicitatea societății și a vieților „perfecte” ale prietenilor și cunoștințelor.
Nu știu de voi, dar mie rețelele de socializare chiar îmi provoacă anxietate!
Dar sunt într-un cerc vicios din care cu greu pot să mai ies.
– Măcar fă-ți planul pe ziua de azi, dacă tot ai zăbovit atâta! Râde mintea, sarcastic.
– Măcar atât… mă încrunt eu, dar decid totuși să îmi iau agenda, să intru online la prima oră și să nu acord atenției profesoarei care explică lecția de chimie.
– Hai, hai, pune-ți multe lucruri acolo pe listă, fiindcă știu că ești capabilă de multe! Mă încurajează mintea, dar o simt că vrea să mă joace.
– Am mai pățit-o așa, nu ții minte? Când mi-am pus multe lucruri pe listă, și când nu am reușit să fac câteva, m-am apucat de plâns! Și nu m-am mai putut opri! Îmi dau eu ochii peste cap și scot caietul de chimie, aducându-mi aminte că ar trebui să fiu atentă la oră.
– De ce îți scoți caietul? Cu ce te ajută chimia în viață? Îți spun eu, cu nimic! Așa că pune-te pe tine pe primul loc și hai să vedem ce mai poți scrie pe lista aia, îmi spune mintea, parcă tot mai perversă.
– Păi astăzi am așa:
o Chestionare pentru școala de șoferi
o Învăț la biologie capitolul „sistemul osos”
o Ies la plimbare în parc o oră
o Îmi fac curățenie
o Fac sport
o Meditez, citesc și fac puțină yoga
– Sunt multe, îmi place! Râde mintea. Cu ce vei începe? Hai să te ajut! Știu că se zice să începi cu ce e mai greu, sau cu ce îți face cea mai puțină plăcere să faci, dar eu îți spun să începi cu ceea ce îți place, pentru că așa vei avea entuziasm să faci și restul lucrurilor de pe listă!
– Ai dreptate! Atunci voi începe cu lectura unei cărți pe care am început-o recent, și după voi medita, îmi fac eu planul mintal.
– Să începem! Stai! Du-te și fă-ți un ceai înainte, să facem lucrurile ca la carte, mă păcălește mintea.
– Bine zici! Îi spun și merg în bucătărie, iar în timp ce fierbe apa pentru ceai, deschid frigiderul și încep să mă gândesc la fel de fel de rețete pe care le-aș putea încerca.
– Cu ce ai putea combina pieptul acela de pui? Uite, că o să expire mâine și ar fi bine să-l faci pe tot astăzi, gândește-te acum la rețete, să nu ai treabă mai încolo!
– Păi să mă uit ce mai am prin cămară, cred că mai am niște cartofi dulci, în frigider mai am spanac, uuu, sau aș putea face o rețetă cu ciuperci, îmi plac tare mult ciupercile! Mă entuziasmez și pierd noțiunea timpului, uitând și de ceai, și de ore, și de tot.
– Draga mea! Fă-ți acum ceaiul și hai să ne întoarcem la treabă, că ai cam pierdut vremea!
Mă sfătuiește mintea, dar de data asta îi înțeleg tehnica de vânzare: vrea să mă facă să cred că ea are grijă de mine, dar tot ea mă împinge în rahat! Nu știu cum mai pot trăi cu mintea asta!
– Știi că îți aud gândurile.. doar sunt mintea ta! Nu vreau să te păcălesc, fetițo! Vreau să te fac să te trezești, că ești prea tare pe lângă viață! Devine mintea dură cu mine, să mă învețe și ea câte o lecție, dar mă zăpăcește cu totul …
Mă așez în pat și încep să citesc…
„Lipsa de încredere de sine nu e clasificată ca fiind o boală psihică, deși sunt de regăsit ai…”
– Tu nu ai încredere în tine! Tragedie! De aia nu vei reuși la școala de șoferi, de aceea nu iei note prea bune la școală și de aia te regăsești de multe ori când ești în preajma altor oameni având anxietate! Mă întrerupe mintea din citit.
– De la încrederea în sine să înceapă totul? Și atunci… cum rezolv situația? Ridic întrebarea, dar parcă aș vrea să-mi răspundă altcineva, nu mintea.
– Păi, în orice caz nu merge la terapie, pentru că poți rezolva de una singură problema asta, și știu că ești descurcăreață!
De fiecare dată m-a păcălit cu asta.
De fiecare dată când am fost într-o stare de echilibru, mi-am umflat ego-ul și mi-am spus că „eu nu mai am nevoie de terapie, pot să îmi rezolv singură problemele!”
Și pe urmă ghiciți ce s-a întâmplat.
Am căzut și mai urât ca înainte.
– Am pățit-o așa de prea multe ori, dragă minte! Am vrut să renunț de multe ori la terapie, cu pretextul că sunt foarte bine și nu mai am nevoie, dar mi-am dat seama că vreau să mă transform. Și dacă îmi doresc asta, am nevoie de îndrumare, îi explic eu minții mele.
– Dar ești deja un adult, poți să te descurci pe cont propriu! Și te mai ajută și părinții… găsește ea scuzele care mă atacă cel mai tare.
– Nu începe cu părinții! Știu că mama mea mă răsfață, iar tatăl meu e singurul dur care mă pune cu picioarele pe pământ, încep eu să mă vaiet.
– Așa, draga mea, descarcă-te, pentru că ai nevoie. Cari atâtea greutăți pe umerii tăi… e bine uneori să te mai plângi, că nu le putem avea pe toate! Ridică ea tonul și mă sperie puțin comportamentul ei.
– Au trecut câteva ore, iar eu am reușit să citesc doar vreo 2 rânduri din cartea asta.. mă simt.. dezamăgită și cred că … nu mai are sens să fac nimic. Ziua e ca și trecută, îi spun minții.
– Păi cam e! Lasă, nu te consuma. Mai bine dormi puțin, să îți revii! Mă „încurajează” mintea.
– Dar am dormit 7 ore noaptea trecută! Sunt destule… îmi încrucișez eu brațele, devenind ușor conștientă, dar nu de tot, de tehnicile ei perverse de a mă cumpăra și a mă vinde.
– Nu mai asculta vorbele alea prostești, că ai nevoie de 7 ore pentru a funcționa bine, tu ai nevoie atât cât îți cere corpul! Și după cum te văd… face o pauză și mă privește, ca și cum ar pune la cale o teorie revelatoare … ai avea nevoie cam de 9 ore de somn, constată.
– Scumpă minte, îmi încep eu discursul pe care l-am tot ținut în mine. Poate astăzi nu am îndeplinit toate task-urile pe care mi le-am propus ( bine, nu am îndeplinit niciunul, dar asta e altă treabă … ) dar măcar mi-am dat seama de niște lucruri importante și de faptul că e timpul să mă trezesc.
– D..de ce lucruri ți-ai dat tu seama? Întreabă ea, cu o ușoară nesiguranță, se simte pusă la colț.
– Lasă-mă să-ți fac o listă, că măcar la asta sunt și eu bună:
o Mă faci să cred că nu am nevoie de nicio îndrumare pentru a mă schimba și a evolua, când, de fapt, sunt o rătăcită și jumătate cu capul în nori, care are nevoie acum, mai mult ca niciodată, de ajutor
o Mă faci să îmi ignor prioritățile și să aleg mereu calea ușoară, când, de fapt, în viață este nevoie de multă muncă ca să ajungi acolo unde îți dorești
o Mă ataci la punctele cele mai sensibile și mă dobori, când noi, de fapt, ar trebui să fim aliate, pentru că reușitele mele sunt și reușitele tale
o Mă îndemni să nu fac lucruri „fără sens”, cum ar fi unele materii la școală, unele proiecte și unele teme, dar, până la urmă, cu ce sunt eu atât de ocupată și cine mă cred ca să fac figuri de astea?
o Îmi oferi o încredere falsă de sine, de aceea simt că stagnez, sau cad dintr-o extremă într-alta și nu reușesc să evoluez în mod armonios
Așa că, dragă minte, astăzi îți propun ceva.
Fie că accepți, fie că nu, eu îmi doresc să mă transform.
Îmi doresc ca noi două să fim aliate și să lucrăm împreună pentru scopurile amândurora.
Îmi doresc să mă trezesc.
Care credeți că este răspunsul minții?