Soarele îmi mângâie ușor fața.
Vântul blând îmi flutură părul, iar eu stau înfofolită într-un halat pufos, pe terasă, cu motanul meu lângă mine.
Am crezut mereu în energia animalelor, simt că mă conectez cu ele, iar motanul meu simte atunci când e ceva în neregulă cu mine, și vine să se pună în poalele mele.
Însă acum se uită la mine, simte că sunt bine.
Sunt bine cu adevărat?
După revederea cu Robert, fostul meu iubit, am fost tare ocupată, așa că nu am avut prea mult timp să stau și să meditez la cele întâmplate.
Și mă bucur că s-a întâmplat asta, pentru că altfel nu-mi puteam opri șirul gândurilor, aici mai am de făcut multe îmbunătățiri.
Am ajuns seara în oraș, mi-am făcut câteva teme și am făcut ordine în apartament.
Apoi m-am gândit să le chem pe prietenele mele, la un ceai, să fie o seară a fetelor.
Au venit bucuroase și entuziasmate.
Recunosc, le-am chemat pentru a le face o mărturisire despre mine și trecutul meu, să renunț la orice fel de bariere față de ele, să devin autentică, să renunț la măștile mele.
Însă lucrurile nu au decurs conform planului.
Fetele și-au luat câte o bere, niște țigări, și am vorbit tot felul, am cântat și am dansat ( mi-a plăcut la nebunie partea cu dansatul, pentru că mă face să mă simt mai bine ), iar când am început să le povestesc, am fost întreruptă de cei 2 băieți, prieteni de-ai lor, care s-au alăturat „micii noastre petreceri”.
Nu m-am supărat.
De unul dintre băieți am oarecare sentimente de simpatie, și eram curioasă cum mă raportez la el.
De asemenea, m-am provocat să înlocuiesc ego-ul cu smerenia, așa că am fost mai tăcută, am ascultat mai mult și m-am simțit bine cu mine, în primul rând, și apoi cu ceilalți.
Seara a decurs bine, am râs și mi-a plăcut să fiu un fel de gazdă, mi-a dat o oarecare importanță.
La început mă gândeam că ei vor să mă folosească doar pentru a avea un loc unde să fie cald și să poată fi singuri.
Dar mi-am dat seama că mintea mea proiectează multe scenarii negative și nici măcar n-ar fi vorba de așa ceva.
Când sunt în suflet, când acțiunile vin din suflet, parcă totul e senin, și îmi place, încep să-mi cunosc esența ființei.
Dar încă dorm.
După ce au plecat, m-am simțit bine, încărcată cu energie pozitivă, și am avut un somn odihnitor.
A doua zi a venit una dintre prietene la mine, pentru a face orele online.
M-am simțit calmă și detașată, profesorii au fost încântați să ne vadă împreună, până când am ajuns la ora de engleză, unde profesoara ne-a spus „nu faceți șmecherii de astea în pandemie, cine vă credeți?”
Nu am zis nimic, dar în momentul acela mi s-a schimbat toată starea, și mie și a colegei mele.
Am început ușor să fim irascibile, să nu ne mai pese de oră, să adoptăm o altfel de atitudine, una rigidă.
Și mă gândeam, oare fac asta pentru că mi-a fost atacat orgoliul?
Și atunci cum fac ca pe viitor să nu mă supăr, să înțeleg că am nevoie de detașare și înțelegere, că altfel înnebunesc?
A fost o lecție importantă, pentru că mi-am dat seama că mă implic prea mult și iau totul prea în serios.
Dacă tratam întreaga situație cu umor, și râdeam de ispravă, perspectiva se schimba.
Au trecut extrem de repede orele, iar colega mea a stat până după-masa la 5.
O ador, îmi place să petrec timpul cu ea, dar nu știe când să plece și devine obositoare.
Am făcut ceva neobișnuit.
Am început să gătim la ultima oră, iar în ultimele 20 de minute profesoara ne-a dat un test surpriză.
Eu aveam de intrat la terapie, dar nu voiam ca a mea colegă să fie lângă mine.
Nu voiam să audă, știam că nu mă pot simți în largul meu.
Dar am ales să trec prin asta, să-i dau voie să vadă o Ioana autentică, să renunț la orice fel de măști.
Așa că a rămas.
A stat în bucătărie și a terminat mâncarea, s-a uitat la ceva filme, iar eu, între timp am fost la cea mai revelatoare și intensă ședință de terapie.
- Cum ești astăzi, Ioana? Întreabă psihoterapeuta.
- Azi sunt.. liniștită, calmă. Însă am o mică reținere, pentru că, colega mea se află în cealaltă cameră și nu simt că mă pot expune în totalitate ( am și răspuns greu la întrebări pentru că, în mod constant, aveam impresia că ascultă și nu voiam să audă, dar am trecut peste asta cu timpul, gândindu-mă că nu are rost să ascund nimic, dacă vreau să fiu autentică )
- Și ia spune-mi, cum a fost?
- Vă referiți la întâlnirea cu el..
- Cum te-ai simțit? Povestește-mi, îmi spune psihoterapeuta, calmă.
- Păăăăi, … a fost.. bine, m-am descurcat mult mai bine decât am crezut, cum am scris și în temă, când am simțit că a fost prea mult, am inspirat și am expirat, în fața lui. M-am lăsat vulnerabilă, mă bâlbâi eu.
- În temă nu mi-ai spus prea multe, ce ai realizat tu de fapt, cu ce ai rămas, și dacă mai vrei să-l vezi, constată ea.
- Am observat că atitudinea mi s-a schimbat, și el mi-a spus asta, că starea mea generală e alta, însă el nu mi s-a părut foarte schimbat. Are același caracter dominator și aceeași atitudine superioară, deși a vrut să-mi demonstreze, prin acțiunile pe care le-a făcut, că a devenit alt om, că și-a lăsat orgoliul la o parte complet și că a realizat cât de mult a greșit, mă pierd eu în cuvinte.
- Tot nu-mi spui nimic cu exactitate, îmi spune psihoterapeuta, direct.
- Nu simt nevoia să-l revăd, să mă mai întâlnesc cu el, pentru că am observat că am trăit aceleași sentimente de inferioritate, ca mai de mult, sentimente de care eu m-am separat, de când am tăiat complet contactul cu el. M-am eliberat de tot, și acum m-am simțit iar încolțită.
- Bun, Ioana, înțeleg, dar ce ai realizat tu? Despre tine?
- Că.. m-am schimbat.
- Asta era! Cu greu.. oftează ea.
- *râd*Dar nu e de râs, e de plâns…
- Așa. Deci mi-am făcut bine treaba. Uite câte progrese ai făcut, Ioana. Ai ajuns la altă situație la școală. Ți-ai descoperit traumele și acum lucrezi la ele, te eliberezi de ele. Începi să te iubești, să îți îndrepți atenția înspre tine, și nu înspre exterior. Nu sunt astea cele mai importante realizări pentru tine? Mă întreabă.
- Ba da, sunt, dar aleg cumva să le ignor, conștient sau inconștient, nu știu, dar aleg să mă biciuiesc mereu, indiferent de situație, îi răspund.
- Și uite, încă ceva extrem de important, psoriazisul tău s-a vindecat puțin. Ai dat afară ce a ținut în tine, și pentru a vindeca psoriazisul, trebuie să vindecăm subconștientul prima dată, știi asta. Așa că vreau să-ți propun o tehnică.
- YAY! Scot un mic țipăt de fericire.
- Se aude muzica din fundal? Întreabă ea pe un ton calm.
- Da, și închid ochii.
- Cum ți se pare? Mă privește cu căldură.
- Îmi place mult, am să o ascult și eu ulterior, și dau să-mi iau telefonul să o caut.
- Ți-am trimis-o. Acum, gândește-te la problema, la frica, la îngrijorarea care îți cuprinde ființa și spune-o cu voce tare, începe ea.
- Mi-e frică că… nu sunt suficient de bună, încep eu, cu un nod în stomac.
- „Tu, blocaj că nu sunt suficient de bună, ești o imagine a minții mele.” Repetă după mine, îmi șoptește terapeuta.
- „Tu … blocaj că nu sunt suficient de bună ….ești o imagine a minții mele.” Spun foarte încet.
- „Tu, proiecție că nu sunt suficient de bună, te văd, te accept, te îmbrățișez, și îți dau drumul.” Îmi spune, din suflet.
- „Tu, proiecție că nu sunt suficient de bună, te văd, te accept, te îmbrățișez, și îți dau drumul.” Spun, încet, și îmi pun mintea deoparte.
- ”Te iubesc.” Spune.
- ”Te iubesc”. Spun.
- „ Sunt mult mai mult decât ceea ce simt, sunt mai mare decât corpul meu.”
- „Sunt mult mai mult decât ceea ce simt, sunt mai mare decât corpul meu.” Șoptesc, și simt cum în mine apare o lumină.
.
.
.
.
Mintea mea începe să se elibereze, simt ceva ce nu am mai simțit până acum, oare ce este?
Mă simt cumva, fericită?
Încep să plâng.
De ce plâng?
Dau totul afară, râd.
Totul mi se pare de neconceput, simt cum iese din mine tot ce am reprimat, tot ce nu am vrut să arăt, văd o lumină.
Ce se întâmplă?
Accesez o nouă conștiință.
Aleg să transcend corpul și mintea, și să ajung la suflet.
Acolo e minunat, mă simt bine, mă simt EU, cu adevărat.
Doamne, e o stare de nedescris!
Parcă dă.. dependență.
Cum am putut să dorm atât?
Oare acum încep să mă trezesc?
Încep să gust din viață?
- Dă-ți voie să simți totul, Ioana. Plângi, dacă ai nevoie. Țipă, dacă simți asta, dă totul afară!
- ..
- Te las acum, să continui,.. să mai rămâi in starea aceasta, ai nevoie de asta.
- Mulțumesc! Spun cu lacrimi în ochi, nevenindu-mi să cred că există oameni atât de buni la suflet pe lume, precum e ea. M-am simțit ajutată, binecuvântată. Am simțit că mi s-a dat o șansă pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru a accesa divinitatea.
- Cu plăcere.
Și totul s-a schimbat după acea ședință.
Am rămas în transă pentru câteva minute, ascultând muzica profundă și golindu-mi mintea.
Când am simțit că revin la realitate, am mers în bucătărie, la colega mea, am luat-o în brațe și i-am zis că o iubesc.
AM SPUS-O DIN SUFLET. Nu mi-a venit să cred.
M-au invadat sentimentele plăcute, minunate.
- Draga mea! M-a alintat colega mea și m-a luat în brațe, strâns. Ce s-a întâmplat?
- Am dat tot afară.
- Sunt mândră de tine. Hai să mâncăm, că sunt lihnită!
- Și eu!
Am aprins o lumânare, am pus muzică liniștitoare, am făcut un ceai, am mâncat și am povestit, am petrecut timp de calitate.
Am fost mulțumită.
.
.
.
După ce a plecat colega mea, am mers la aerobic.
Aerobicul înseamnă pentru mine mult mai mult decât un simplu sport.
Am mers acolo, cu motivația că mă autodepășesc, atât fizic, cât și psihic. Instructoarea mă umple de energie pozitivă.
Și eu îmi doresc să fac un curs de aerobic și să devin instructor. Sau de yoga, vai, câte visuri mai am!
Am început antrenamentul, am reușit să îi urmăresc mișcările, eram prezentă, nu m-am judecat când nu am ținut pasul.
M-am acceptat.
Am fost atât de fericită când am făcut un set întreg!
Mi-am lăsat pielea la vedere, fără să mai stau în spate, ascunsă, ca fetele să nu vadă psoriazisul.
M-am expus cu încredere.
Îmi accept pielea așa cum e, pentru că face parte din mine și mă iubesc.
După antrenament, plină de energie pozitivă, am venit la apartament și am mâncat.
Mi-a scris colega mea că a ieșit cu băieții și să merg și eu.
I-am zis că mă mai gândesc, „oare nu mi-a ajuns cu ieșirile?” am gândit, iar apoi mi-am făcut o temă.
După ce am terminat-o, m-am întrebat, „e ultima mea seară în oraș, după plec de lângă prieteni și am timp să mă ocup de școală, hai să ies.”
Când am vrut să o sun pe colega mea, am primit un mesaj de la băiatul pentru care am oarecare sentimente , spunându-mi că „am auzit că se face o ieșeală în seara asta, vin să te iau?”
I-am răspuns „sigur”, după care am țipat de fericire și am dansat prin tot apartamentul, m-am simțit atât de bine!
Legea atracției, tu ești?
Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, și mi-a spus că e foarte fericită pentru mine, că merit asta și că se vede că am trecut peste, că sunt pregătită pentru o nouă etapă.
El a venit la ora 21.00.
Am intrat în mașină, i-am simțit parfumul plăcut, și ne-am îmbrățișat.
Am stabilit de unde îi luăm și pe restul, și pe drum am povestit.
M-a întrebat cum sunt, ce am mai făcut, am fost autentică.
I-am răspuns exact cum am simțit, fără să simt nevoia SĂ DAU VREUN SFAT, SĂ IMPRESIONEZ, SAU SĂ VREAU SĂ-L SEDUC.
Parcă nici nu mi-a venit să cred.
Apoi, seara a decurs minunat, am ieșit un grup mai mare, într-un parc, și am povestit, nu am stat foarte mult.
La întoarcere, am stat cu băiatul ăsta, cu colega mea și încă doi prieteni în fața blocului meu, și am mai povestit.
I-am îmbrățișat pe toți, pe el ultima dată, și mi-a plăcut să îl îmbrățișez, am simțit o conexiune.
Apoi, ceilalți 2 băieți au mers mai în față, iar eu cu colega mea am schimbat câteva vorbe:
- Mă simt fericită, îi spun, cu fluturi în stomac.
- Și eu!!! Spune ea entuziasmată, așa cum e de fel. Și îți dai seama că nici tu, nici el nu ați vrut să ieșiți în seara asta?
- Daa!! Oare.. îi place.. știi tu…
- *dă din cap foarte subtil, cu o privire șmecheră și îmi face cu ochiul.
- Știi.. și mie…. !!!!
- AAAAAAAAAAAAA! Strigă și mă ia în brațe.
Seara mi-a fost tare liniștită, am adormit cu gândul la cât de bine au mers lucrurile de când am meditat, de când am ales să mă iubesc și să mă concentrez pe trăirea vieții ca pe o comedie.
