Trag draperiile și deschid larg geamul, chiar dacă este 7 dimineața.
Îmi place să simt aerul rece, cum mă revigorează și mă încarcă de energie și puritate, doar începe o nouă zi!
Și este una binecuvântată.
Astăzi eu cu mintea trează, să o numim MT și mintea confuză, MC, mergem la condus pentru prima dată, și suntem foarte entuziasmate.
Bine, cu excepția lui MC, care este destul de speriată și își imaginează tot felul de situații neplăcute.
Eu și MT suntem relaxate, însă vrem să o ajutăm și pe MC să fie bine, pentru că altfel ne va încurca mult, cum a făcut-o și până acum.
Dar până la condus, avem și alte obstacole de trecut.
Orele de la școală se desfășoară cu viteza luminii, la unele ne concentrăm, la unele nu, și începem o discuție:
– MT, sunt mândră de tine, pentru că ești atât de atentă azi, uite ce bine înțelegi lecția la matematică, îi spun, bucuroasă.
– Mi-am dat seama că îmi place viața asta, în stil alert, și astfel sunt mult mai trează, îmi răspunde ea, cu entuziasm.
– Aveți voi puțintică răbdare, lucrurile nu stau chiar așa, se bagă în discuție și MC, ale cărei vorbe trec pe lângă MT, dar pe mine mă lovesc puțin.
– MC, credeam că suntem o echipă, dar cred că nu te vei schimba niciodată, așa-i? O întreb, cu calm, pentru moment.
– Păi sunt bună cu tine, nu vezi? Adică vreau să fii realistă, să înțelegi faptul că n-ai cum să fii mereu atentă, pentru că ar fi plictisitor, spune ea și se fălește pe lângă noi.
– Tocmai, MC, în momentul în care ești atentă la tine și la tot ce se întâmplă în jurul tău, percepi diferit viața, ești receptivă și îți e mult mai ușor să îți menții atenția ulterior, îi explică MT, dar nu știu cât de mult impact are asupra lui MC, însă pe mine mă convinge.
– Faceți voi ce vreți, vă veți întoarce mai târziu la mine… ne șoptește ea și ne face cu ochiul.
Eu și MT ne îndepărtăm pentru o clipă, pentru că trebuie să găsim o soluție:
– Avem nevoie de ceva urgent, pentru a reuși să o ținem pe MC în frâu, altfel va ieși urât. Și e o situație importantă, nu numai condusul, ci și restul activităților de azi, îmi spune, pe grabă, MT.
– Ce activități mai avem de făcut azi? Întreb eu, hăbăucă.
– Vai, Ioana, ai și tu nevoie de terapie! Râde ea de mine.
– Asta e! Psihoterapeuta mea e singura care mă poate ajuta în situația asta! Tot ce trebuie să fac e să o sun. Mă va ghida și vom găsi o soluție pentru MC, spun eu, cu entuziasm.
– Mi-am auzit numele, hehe! Zice MC.
– Da, avem puțină treabă, te superi? O întreb, dar mai mult nu îi dau de ales.
– Cum adică, fără mine? Și începe să se plângă.
– Știam că vei face asta, îi spun și îmi dau seama ce minte perversă am. Este o chestiune între mine și MT, te voi anunța mai încolo și vei vedea că îți face bine, îi răspund liniștită.
– Nu! Vreau și eu să știu, mi-ai promis că suntem o echipă și că și tu te transformi, nu doar eu! Mi-ai zis că reușitele tale sunt și ale mele, nu-i corect! Începe ea să se victimizeze și să-mi trimită o durere de cap.
– Acesta e modul tău de a-mi spune, nu mai face ceea ce vrei să faci, pentru că oricum nu vei putea, din cauza durerii de cap? O întreb eu.
– Desigur, știu că nu suporți durerea. Și nu doar eu mă victimizez, ci și tu, știi asta, mă pune ea la colț.
– Și mai știi și faptul că orice vrei să faci, se poate amâna, doar nu este ceva urgent! Se preface ea că are grijă de mine.
– Voiam să o sun pe psihoterapeuta mea, să mă ajute cu condusul, mă destăinui, și apoi îmi dau seama ce greșeală uriașă am făcut.
– Aha, lasă, că te poți descurca și singură! De ce depinzi de ea? Și cu condusul, fie ce-o fi, oricum ești varză cu orientarea, nu te aștepta la prea multe, râde ea ironic.
– Măcar cu asta ești singură, însă cu sunatul nu știu ce să zic. Transformarea este prioritatea mea în momentul de față, asta ar însemna să merg cu capul înainte și să o sun, constat eu.
– Dar n-ai nevoie, măi! Plus, gândește-te la bani, că trebuie să-i cheltui pe asta și tu ai probleme mult mai importante, iar părinții o să-ți spună că tu strici bani pe nimic, îmi explică ea.
– Și tu crezi că asta e nimic? Asta e tot ce am nevoie în momentul de față. Iar despre părinți, mi-ai oferit încă un subiect pe care să-l discut cu ea, îți mulțumesc! Și îi zâmbesc.
– Uite, aici, sun-o acum, nu mai târziu, nu mâine, îmi întinde MT telefonul, și mă uit confuză când la MT, când la MC care dă din cap „nu, nu face asta, te poți descurca de una singură”.
Sunt la răscruce.
Să trec cu vederea peste faptul că am nevoie de ajutor și să o ascult pe MC?
Sau să urmez o nouă cale, fiind ghidată de MT?
– Dă-mi telefonul, îi spun lui MT, și o apelez pe Vio, psihoterapeuta mea.
– Bună, Ioana, cum ești azi? Mă întreabă Vio.
– Am ceva probleme, și nu mă pot descurca singură.. încep eu să mă plâng, ca de obicei.
– Atunci hai să fim eficiente, spune ea. Și când spune asta, ceva din mine se activează, o dorință nebună de schimbare, pentru că văd că lucrurile nu mai merg așa, încep să mă satur.
– De acord! Îi răspund cu entuziasm.
– Hai să vedem, cum merge cu părinții tăi? Începe Vio.
– De unde ați intuit că… mă rog, nu prea bine. Mama mea mă sufocă, însă cu tatăl meu relația se îmbunătățește, încep eu să-i povestesc.
– Cum ar fi să îi spui: „Mami, îți mulțumesc pentru starea de libertate, pentru sprijinul tău și pentru iubirea pe care mi-o oferi, însă devin un adult și vreau să-mi asum unele lucruri”. Cum sună? Întreabă ea.
– Nu m-aș fi gândit la asta, îmi iau repede agenda și încep să notez, pentru că fiecare vorbă venită de la psihoterapeută parcă e o binecuvântare. ( și mă ajută cu cele mai bune tehnici de a vorbi cu părinții mei, pe care ulterior le-am pus în aplicare și au făcut minuni )
– Acum, mai important, când începi condusul? Intuiește ea că despre asta urmează să îi spun.
– Chiar astăzi, îi zic încet.
– Ești emoționată? Întreabă.
– Da, am emoții și sunt speriată, îi spun, cu vocea ușor tremurândă.
– Bine, atunci facem în felul următor. Știi ce trebuie să faci când urci în mașină? Începe ea.
– Nu, îi răspund.
– Pentru început, respiri conștient. Să nu te gândești la instructor, gândește-te că eu sunt lângă tine în mașină, iar tu respiri, îmi spune cu o voce caldă.
– Mulțumesc, îi răspund și simt un entuziasm nespecific în mine.
– Apoi îți pui centura, fixezi oglinzile și scaunul… știi cum fixezi oglinzile? Întreabă.
– Nu, îi spun, cu jenă.
– Știi că puteai să-l întrebi pe tatăl tău, sau pe prietenul tău.. dar asta e. Trezește-te! Îmi spune.
– Promit ca data viitoare să fiu atentă.
Nu știu ce făceam dacă nu vorbeam cu ea la telefon.
În orice caz, nu mă descurcam și mergeam cu mintea mea confuză de mânuță, lăsând-o să mă saboteze.
Dar am ales-o pe mintea trează.
Și mă trezesc în mașină, cu instructorul care îmi zice să facem schimb de locuri, să vin eu la volan:
– Ai mai condus vreodată, Ioana? este prima întrebare specifică.
– Nu, n-am avut tangențe, îi răspund, simțind o ușoară tensiune, dar îmi aduc aminte să respir.
– Bun, atunci le luăm pas cu pas, îmi spune el și îmi zâmbește.
– Super! Mă liniștesc eu.
– Aici este accelerația, frâna și ambreiajul, uite, așa îți ții picioarele …
Și văd cum MC mă părăsește, iar MT mă ține de mână și se uită la mine cu blândețe, transmițându-mi: „Ești în regulă, orice ai face, va fi bine.”
Apoi mi-o imaginez pe Vio în spate și mă relaxez total.
Și pornesc mașina.
O iau la stânga, nu știu în ce direcție să mă uit, ce trebuie să fac, dar merg în față și mă las ghidată de mintea mea trează.
– Nu uita să te asiguri, constată instructorul că nu prea mă uit în oglinzi, ci mai mult la picioare.
– Am înțeles! Îi spun, și mi se par prea multe dintr-odată, nu îmi pot coordona picioarele cum trebuie, dar nu renunț.
– Bun, ai pornit foarte frumos de pe loc, îmi spune el.
– Mulțu.. dar nici nu apuc să rostesc până la capăt, că văd că am luat-o pe contrasens și nu m-am încadrat cum trebuie.
– Niciun bai, stai liniștită, data viitoare vom lucra pe asta, îmi spune el, super calm. De-ar ști cum sunt eu pe interior!
– Stau cam prost cu orientarea în spațiu, îi spun.
– Ești doar la prima oră, ai răbdare, să vezi după cât de mult o să-ți placă! Îmi spune el entuziasmat.
Și fac un sens, semnalizez și mă încadrez bine.
Apoi mai dau chix de câteva ori.
Apoi iar merg bine.
Și tot așa.
La un moment dat, realizez că încep să controlez … mintea, nu mașina.
Îmi conduc mintea, iar în funcție de asta, conduc și mașina.
