– Bună din nou, dragă Paula! Cum te simți azi?
– Nerăbdătoare! Aștept multe răspunsuri la întrebările pe care ți le-am adresat.
– Ai răbdare, ți-am mai spus. Toate răspunsurile vor veni atunci când vei fi pregătită.
– Și cum voi ști că sunt pregătită?
– Mă voi ocupa eu de asta.
– Și atunci, care e rolul meu?
– Să faci.
– Ce să fac?
– Îți admir curiozitatea, care a început să fie întemeiată. Să te lași ghidată de mine și să-mi asculți indicațiile.
– Am înțeles! Când m-am pus la birou și am început să scriu, parcă simțeam că plutesc, și că ies total din corpul meu. Mi-a plăcut sentimentul!
– Mă bucur mult! Apropo… aproape am ajuns la Castelul Roșu, ai observat?
– Abia am realizat cât de repede a trecut timpul!
– Povestește-mi puțin cum a fost întâlnirea cu Paula din viitor!
– Cu care din ele?
– Cu care ai rezonat mai mult?
– La început, am ales-o pe Paula cea grasă, fiindcă mi-a plăcut, din exterior, viața ei. Relaxare, pierdere de vreme, e tentant, îți dai seama!
– Și, ce te-a făcut să pleci de acolo?
– Mi-am dat seama că pot mai mult.
– Ce înseamnă pentru tine mai mult, Paula?
– Înseamnă că pot să realizez lucruri mărețe. Înseamnă că încep să am încredere în mine și să-mi dau seama de unele lucruri…
– Cum ar fi?
– Doamne ferește să mă fac o grăsană, să mănânc câte o ciocolată pe zi și să mă uit la o tonă de seriale, din care, de fapt, nu învăț nimic, așa cum m-am păcălit până acum!
– Haha!
– Și când am întâlnit-o pe cealaltă Paula din viitor, m-am simțit inconfortabil la început, recunosc.
– De ce, Paula?
– Fiindcă vedeam o creștere și dinamizare de care mi-a fost oarecum frică.
– De ce ți-a fost frică?
– Ăăă, pentru că…
– E în regulă. Vei descoperi și asta când va veni momentul.
– Încep să mă învăț cu asta, haha!
– Era și cazul! Privește, am ajuns în fața castelului!
– Dar… e ușa încuiată.
– De ce crezi că ai nevoie pentru a o deschide?
– Mă descurc, îi spun, încrezătoare.
Așa că încep să caut în jurul meu tot felul de ustensile pentru a deschide ușa.
Strig după ajutor, mă uit împrejur, cu speranța să găsesc pe cineva.
– E nevoie să petreci un timp doar tu cu tine, îmi spune sinele meu.
După care dispare.
– Stai! Am o grămadă de întrebări! Cum adică să petrec timp doar eu cu mine? Ce înseamnă asta?
Dar el e deja departe de mine.
– În regulă! Ce poate fi așa greu în a petrece puțin timp cu gândurile mele?
– Bun găsit, Paula! îmi spune mintea.
– Of, chiar mă simțeam bine fără tine…
– Ei bine, în viață nu le putem avea pe toate!
– Fie cum spui tu… uite, acum mi-ar plăcea să meditez puțin, e în regulă pentru tine?
– Sigur, ne auzim mai încolo!
Așa că încep să meditez, dedicând fructele acțiunilor mele lui Dumnezeu.
Îl rog să-și realizeze lucrările prin mine, și să-mi ofere dinamizarea, curajul și răbdarea de care am nevoie.
– Acum e timpul pentru yoga! Spun, vorbind cu mine însămi, dar nu pentru mult timp…
– Așa, bravo! Dar… te-ai gândit vreo secundă că sinele tău te-a lăsat singură cu un motiv?
– Da! Să petrec timp cu mine!
– Și tu ce faci acum? Vrei să fugi de gândurile tale?
– Ce te face să crezi că fug de gândurile mele?
– Cauți alte activități…
– Știi, poate că ai dreptate…
– Sunt mintea ta, normal că am dreptate!
– Dar, de ce să-mi fie frică să rămân doar eu cu gândurile mele?
– Fiindcă nu te accepți. Simplu!
– Dar am lucrat atât de mult la mine…
– Așa, și?
– Păi asta ar trebui să mă ajute să fiu bine cu mine!
– Atât timp cât ai căutat în exterior soluții, te-ai păcălit pe tine însăți, Paula.
Inspir și expir, și încep să înțeleg de ce m-a lăsat sinele meu să petrec o zi singură, doar cu mine, departe de alți oameni.
– Spune-mi drept, la ce te gândești acum, Paula? întreabă mintea.
– Mă gândesc la prietenul meu, la părinți, la prietenele mele, parcă îmi vine să le dau un telefon…
– Vezi? Asta înseamnă că fugi de tine.
– Credeam, până acum, că-mi place să-mi petrec timpul cu mine…
– Uite că te-ai păcălit până acum, Paula.
– Și ce pot să fac? Cum rezolv asta?
– De ce crezi că ai nevoie să fii bine cu tine, Paula?
– De acceptare.
– Să te accepți tu pe tine, sau să fii acceptată de cei din jurul tău?
– Ambele variante, cred…
– Iarăși te păcălești. Cum ar fi să fii sinceră cu tine?
– Teoretic, îmi doresc acceptarea din partea mea, dar o caut în ceilalți.
– Mai bine! Și cum ar fi să urmărești să te accepți pe tine însăți?
– Aș fi împlinită! Simt că totul s-ar schimba…
– Și atunci, ce te reține, Paula?
– Poate că îmi este… frică?
– De cine sau de ce îți este frică?
– De … mine.
Brusc, văd cum lacătul de la ușa Castelului Roșu se deschide.
Mintea a plecat, am rămas singură.
– Dă-ți voie să respiri calm, egal și profund. Imaginează-ți acum locul în care te-ai simțit acceptată, validată, împăcată cu tine însăți, aud vocea sinelui meu.
– În regulă, accept eu și închid ochii, lăsându-mă purtată de val.
– Dă-ți voie să caști, fiindcă așa îi permiți energiei tale să lucreze prin tine…
– Și casc… și inspir și expir, îmi dau voie să mă relaxez…
– Ce vezi, Paula?
– Ușa castelului s-a deschis!
– Și ce vezi?
– Văd ceva micuț, îmi face semn să mă apropii.
– Este sinele inimii tale.
– Oare ce vrea să-mi spună?
– Apropie-te de el.
– Mă apropii… și, mă ia de mână.
– Chiar e nevoie să-ți spună ceva? Mi se pare că această conexiune spune totul.
– Simt… ceva ce nu am mai simțit până acum.
– Ce simți, Paula?
– Simt că încep să mă accept.
– Și ce îți mai transmite sinele inimii tale?
– Că este timpul să mă dinamizez și să-mi iau puterea înapoi.
– Ce putere, Paula?
– Puterea pe care am lăsat-o ca ceilalți să o aducă asupra mea. Acum este momentul în care să găsesc puterea din mine.
– Puterea ta este chiar aici.
– Este totul așa de … nou.
– Și cum ți se pare?
– Îmi place!
– Perfect, mergem mai departe! Credeai că se termină totul aici?
– Nu! Îmi doresc mai mult, hai să mergem!
Și mergem împreună spre un castel verde.
– De ce e castelul acesta verde?
– Fiindcă aici vei descoperi sinele rinichilor tăi.
– Rinichii mei? Ce caută ei aici?
– Rinichii tăi îți proiectează fricile pe care le ai.
– Aaa! Spuneam că îmi este frică de mine.
– Acum este momentul să te eliberezi de asta.
– Și cum mă eliberez?
– Urmându-mă… și respirând.
Las în urmă fricile din trecut și tot ce m-a ținut pe loc până acum.
– Ce urmează acum? Îmi întreb sinele.
– Se pare că ai dat de gust, Paula!
– Ce gust?
– Gustul dezvoltării!
– Wow!
– Mergem acum spre castelul galben.
– Ăăă, sigur mai are legătură cu vreun organ, haha!
– Este sinele stomacului tău.
– Stomac… stomac… urmăresc să fac legătura… mă poți ajuta?
– Acum înveți să digeri tot ce ai evitat să auzi și să înțelegi până acum. Tot ce a fost neplăcut și de neacceptat pentru tine. Cum ți se pare asta, Paula?
– Îmi doresc asta! Îmi doresc să mă eliberez!
Însă ușa castelului nu se deschide.
– Îți dorești cu adevărat să mergi mai departe, Paula?
– Aparent… nu. Doar mintea își dorește, din orgoliu. Dar ceva din mine refuză.
– Poate chiar mintea se împotrivește, fiindcă e vorba de o schimbare!
– Și cum o conving să mă ajute să deschid ușa?
– Ce crezi că ar vrea să audă?
– Dragă minte, îmi doresc să devii acum aliata mea și să ne dezvoltăm împreună. Uite cât de departe am ajuns, este timpul să ne transformăm.
– Și ce îți răspunde?
– Că e de acord.
Ușa castelului se deschide încet, iar înăuntru am plăcerea de a-l întâlni pe sinele stomacului meu.
– Mă simt ca un întreg, spun.
– Asta pentru că începi să-ți vezi organismul ca pe un tot unitar. Vezi cum se interconectează toate?
– Da! Și acum, mai tare ca niciodată, simt că eu îmi creez realitatea.
– Și cum îți dorești să arate realitatea ta, Paula?
– Va arăta exact cum mă simt eu în interior.
– Și cum te simți?
– Începe să-mi placă de mine!
– Atunci e o realitate destul de frumoasă, așa-i?
– Nici n-ai idee! Îi zâmbesc sinelui meu.
