Am 17 ani, și urmăresc să îmi schimb pattern-ul, care mă împinge să renunț la un principiu sănătos, pentru ceva ce știu că nu va funcționa.
– Și care este, mă rog, acest pattern? Mă întreabă mintea, la fel de confuză și ea, ca mine.
– Mă tot învârt în jurul unei probleme, parcă să o rezolv doar cu superficialitate, și doar de suprafață. O lungesc foarte mult, și nu zdrobesc rădăcinile, cum ar trebui să fac de fapt, încep eu să-i explic.
– Dă-mi un exemplu concret, mă provoacă.
– Uite, acum, sunt foarte complexată și nemulțumită pentru că am burtică, și înainte nu aveam.
Așa că fac tot posibilul să mănânc sănătos, să fac mai mult sport, să am grijă de mine.
Și am impresia că fac totul doar așa, să mă păcălesc singură că fac progrese. Apoi ajung, la sfârșitul săptămânii, să mănânc până pușc, să stau toată ziua și să gândesc negativ, mă plâng eu.
– Dar ce legătură are gândirea cu slăbitul? Mă provoacă, din nou, făcând pe proasta.
– Oh, și încă ce legătură!
Am trăit cu frica de a nu mă îngrășa ani întregi, și acum am atras asta!
Dacă gândesc negativ, mă îngraș.
Și lucrul acesta e dovedit științific, mă fălesc eu.
– Cineva și-a făcut temele. Și atunci, dragă Maria, ce poți face ca să schimbi asta la tine? Mă întreabă ea.
– Să fiu o dată hotărâtă și puternică!
Știi ce mi se pare ciudat?
Că îmi propun să trăiesc cât mai sănătos, dar parcă închid ochii uneori și așa am ajuns, săptămâna asta, să merg în fiecare zi la cafea, râd eu, dar e de plâns.
– Nici nu-i de mirare, pentru că ți s-au bătut cap în cap principiile.
Tu crezi că dacă mergi la cafea, satisfaci nevoia aia de distracție, de detașare, dar nu e așa.
Îți faci mai mult rău.
Ce să mai zic de țigări, dă ea din cap, disprețuitor.
– E nevoia de o schimbare. Mi-am făcut o listă cu activități pe care să le fac în săptămâna următoare, care sună cam așa, încep eu:
1. Meditez
2. Fac mai multă curățenie
3. Beau apă
4. Practic recunoștința
5. Fac sport
6. Citesc
7. Îmi celebrez câștigurile
8. Vizualizez viitorul și obiectivele mele
9. Mănânc mai puțin zahăr
10. Îmi creez indicii ( îmi pun la îndemână vitaminele, salteaua de sport )
– Și ce o să faci diferit de data asta?
Până acum ți-ai tot propus lucruri de genul, dar ai ajuns să te învârți în cerc, se strâmbă mintea.
– De data asta am motivația, pentru că uite, m-am îngrășat, și nu-mi place cum arăt când mă uit în oglindă, îi explic.
– Oare ți-a plăcut vreodată? Ai fost veșnic nemulțumită, mă pune ea la punct.
– Iar mă păcălesc singură.. încep eu să mă victimizez.
– De ce crezi că nu-ți iese și tot ajungi în același punct? Ridică ea întrebarea potrivită, de data asta.
– Pentru că nu vizualizez destul?
Poate îmi spun așa, în teorie, că aceste obiceiuri sunt sănătoase și că mi-ar face bine, dar nu sunt destul de puternică încât să aleg sportul și nu țigările. Fructele și nu cartofii prăjiți.
Meditația, și nu social media.
E greu, și eu nu sunt destul de puternică, mă plâng, din nou.
– Atunci schimbă asta!
Aici e buba.
Tu nu te consideri puternică.
Ai gânduri de auto-sabotare.
Crezi că nu meriți ce-i mai bun. De ce? Mă întreabă.
– Cred că se trage din copilărie, când eram forțată să fac totul perfect, și așa vreau să fiu și acum, perfectă.
În consecință, nu mă pot accepta așa cum sunt, și mai bine îmi fac rău decât bine, pentru că „nu are rost să mă mai chinui”, constat.
– Ai o gândire bolnavă, Doamne!
Uită-te la tine, cât de minuntă ești, cât de capabilă și inteligentă!
Când ai de gând să crezi și tu în tine?
Când vei fi, vezi Doamne, perfectă? Râde ea, ironic.
– Știu ce să fac.
E nevoie să trag doar puțin, ca după să fie mai bine.
Am să-mi implementez ceea ce mi-am propus, și am să mă răsplătesc!
Ceea ce nu prea fac, îi spun.
– Mmm, și cum vei face asta, cu o țigară? Râde ea, din nou, ironic.
– Haha! Nu. ( dar nici eu nu mă cred )
Îmi voi da voie să petrec timp cu oamenii dragi, să mă relaxez și să pierd puțin vremea.
Pentru că văd că nu sunt chiar atât de în echilibru precum cred.
Săptămâna asta, da, am și ieșit cu prietenii și am învățat în fiecare zi, însă tot nu mă simt cu adevărat bine, pentru că … dar mă întrerupe mintea.
– Pentru că ești o perfecționistă!
Nu vrei să accepți o dată faptul că, procesul ăsta de dezvoltare personală nu se termină niciodată?
Tu te aștepți să vină ziua aia în care să spui : „gata, mă simt bine. Sunt așa cum trebuie.
M-am dezvoltat destul. Viața e perfectă”.
Dar ziua aia nu o să vină niciodată, pentru că viața e o călătorie de care trebuie să ne bucurăm, nu să ajungem la destinație repede, repede, și cu asta m-a dat pe spate.
– Ce revelator! Da, asta fac eu.
Când încep o carte, aștept să ajung la sfârșit. Când ies cu cineva, mă gândesc când ajung acasă.
Când începe o zi, mă gândesc cum o să se termine, încep eu să conștientizez.
– Gândești prea mult în viitor și prea puțin te bucuri de prezent.. constată și mintea.
– Și cum mă bucur de prezent? Îi cer ajutorul.
– Trăiești, Maria!
Pur și simplu, respiri.
Te uiți în jurul tău, te bucuri de lucrurile simple.
Relaxează-te.
– Ușor de zis, greu de făcut, mă împotrivesc.
– Dar cine te mănâncă?
Cine te bate, dacă mai respiri și tu câteodată? Mă ceartă ea.
– Nimeni, mă fac eu mititică.
– Ai așteptări prea mari, oare?
Ai un anturaj în care oamenii se stresează prea tare? Mă întreabă, ca și cum n-ar ști deja asta.
– Părinții mei, clasa mea.. Părinții mei se chinuie foarte mult.
Nu îi condamn, însă nu vreau să preiau asta de la ei.
Eu vreau să nu simt că muncesc, pentru că fac cu bucurie ceea ce fac, să trăiesc pentru a munci, nu să muncesc pentru a trăi, zâmbesc eu.
– Și clasa ta?
Acolo ce se întâmplă?
( mă ignoră ea, pentru că își dă seama că încă nu am trecut de faza aceea că „succesul se poate atinge prin scurtături”, mai e cale lungă …)
– Ei bine, am colege la care li se face rău și vomită de la stresul cauzat de școală, pe scurt.
Contează foarte mult notele, toată lumea e panicată și agitată, stresată ca nu cumva să apară un test surpriză, să nu cumva să ia note mici.
Aici văd, totuși, o îmbunătățire, că sunt mai detașată ca înainte, îi spun.
– Cum ai reușit? Mă întreabă, plictisită de data asta.
– Am gândit-o așa: pot să fac lucrurile în două moduri, pot să fac ce trebuie cu tensiune și stres, sau pot să fac ce trebuie relaxată și cât pot, spun și realizez că în sfârșit cred ceea ce zic, dar nu pentru mult timp.
– Dar mai ai scăpări, mă pune mintea la colț.
– Inevitabil.
– Deci nu ești destul de hotărâtă, concluzionează ea.
– Nici nu vreau, pentru că stresul are și o parte pozitivă, acela de a mă motiva, îi explic.
– Dar ție nu îți face bine! Psoriazisul ce zice? Și se uită la mâinile mele.
– A ieșit la suprafață, pentru că dau totul afară, scap eu o lacrimă.
– Cum adică dai totul afară? Începe să fie curioasă.
– Nu mai reprim nicio emoție, pur și simplu mă las să simt tot, pentru a mă elibera.
De aceea, îmi accept corpul plin de bube.
Pentru că știu că mă vindec, și asta mă ține puternică, îmi șterg de la ochi lacrimile.
– Faci progrese mari, după cum văd, micește ea ochii minții.
– Dar mă și mint mult singură. Adică am, la un moment dat, un avânt mare, că sunt bine, că viața e minunată acum, și după se năruie totul, când apare ceva din exterior, mă destăinui.
– Asta pentru că îți pui o încredere superficială, o încredere falsă și o speranță prea mare, față de așteptările tale, mă ajută ea.
– Măcar știu pe ce să mă concentrez, concluzionez.
– Oare pe ce? Se îndepărtează mintea.
– Pe respirație conștientă.
Totul se poate schimba prin respirație conștientă.
Orice obicei, oricât de nociv ar fi, se poate remedia, dacă te oprești înainte și începi să respiri.
Vei vedea că totul se schimbă.
