Depresia
Sunt in depresie si mi-e teama de moarte.
Psihologul ma sustine sa-mi exprim emotiile.
Povestea mea incepe asa:
Cand sotul meu a murit, o parte din mine a murit odata cu el.
De atunci, nu mai puteam privi barbatii decat de la nivelul a ceea ce fusese el pentru mine.
Privirea lui, cea datatoare de viata si de fericire, n-o regaseam nicaieri.
Anii treceau, iar eu devenisem un obiect, uneori insufletit, al casei parintilor mei.
Imi era greu sa ma trezesc dimineata pentru ca nu aveam motivatia de a face ceva pentru mine.
Cand mama s-a imbolnavit, a fost punctul culminant.
Am tasnit afara pe usa, catre psihologul in fata caruia m-am predat cu toate durerile si neputintele mele.
Depresia ca proces
Procesul in sine era dureros, dar de fiecare data cand plecam de acolo, simteam ca respir o gura de aer in plus.
Aveam motivatia sa ma fac bine: imi iubeam mama, iar frica de a o pierde si pe ea m-a facut sa lupt cu toti balaurii carora le cedasem toata puterea mea.
Erau mari si frumosi acum si aveau mai multe capete. Si ma chinuiau prin insomnie si migrene, prin apatie si lipsa poftei de mancare si de viata.
Dar in acel moment mi-am dat seama ca eram raspunzatoare de viata sau de moartea mamei.
Am privit totul cu detasare si cu hotararea de a face tot ceea ce mi se spune.
Am inceput sa alerg. Si, pentru ca mi se parea prostesc acest lucru, psihologul meu m-a sfatuit sa spun rugaciunea inimii pe tot traseul stabilit pentru acea zi.
Asa am inceput sa alerg initial la maraton, la cele mici, pentru inceput, iar cand am ajuns la cel de 20 de km, mi-am dat seama ca mi-am gasit un scop pentru viata mea, dand suferintei mele posibilitatea de a se exterioriza prin alergare.
Cu depresia la psiholog
Relatia cu psihologul meu m-a ajutat si sustinut pentru a ajunge aici.
Apoi, intr-o zi, la incheierea unei curse, am cazut. Nu era una din zilele mele norocoase.
Am cazut si n-aveam chef sa ma ridic.
Cineva dintre spectatori s-a apropiat cu un organizator sa-mi acorde ajutor.
Unul dintre cei doi barbati m-a luat in brate, iar eu am inceput sa plang.
Slabisem atat de mult si abia acum imi dadeam seama.
El m-a intrebat:
“Cum e sa zbori condusa de vant?Cred ca ar fi timpul sa mergem la masa.”
Si m-am supus, am mers la masa si am mancat pizza si o salata.
Eu doar dadeam din cap, pentru ca din momentul in care l-am vazut, am stiut ca firele vietii noastre se petreceau unul pe celalalt.
Si fiind constienta de acest lucru, imi era teama ca nu cumva, spunand ceva, sa destram vraja care coborase peste noi.
L-am lasat sa ma duca acasa, iar cand am intrat inauntru, mama mea m-a privit si mi-a spus: “Fata mea, acum simt ca traiesc!”
Moartea
Cand am ajuns la psiholog, primul meu cuvant a fost: “Iubesc!” M-am vindecat de depresie si nu-mi mai este teama de moarte, pentru ca acum o accept, ea face parte din viata. Eu vreau sa iubesc si sa traiesc.
Si dupa ce i-am povestit toata intamplarea, psihologul, pentru prima data, s-a asezat langa mine pe canapea si a inceput sa ma intrebe. Mi-a spus ca eram transformata si pentru ca raspunsurile mele nu erau conforme asteptarilor ei, mi-a propus ca la intalnirea cu El, sa mearga si ea.
Simtind ca-i pasa de mine de-atata timp, nu am putut sa o refuz si am stabilit ca seara sa ne intalnim cu totii in oras. Eu chiar pluteam. Pentru ca era prima data dupa sapte ani cand vedeam lumea, cerul, florile, copacii, copiii.
Psihologul
Ma grabeam spre locul de intalnire.
Cand am ajuns la ceainarie, psihologul meu era acolo deja.
Doar ea si cu mine.
Am comandat ceai si am inceput sa vorbim.
Era o atmosfera care-mi amintea de romanele interbelice pe care le citisem, in care tablourile, masutele si fotoliile de epoca povesteau de fiecare data, fiecarui client care se aseza, povestea lor.
Timpul trecea si ori de cate ori cineva intra in salon si constatam ca nu este El, imi gaseam argumente pentru intarzierea din ce in ce mai mare, care nu mai putea fi scuzata.
Dupa o ora si jumatate, ne-am ridicat sa plecam.
Chemasem un taxi, pentru ca psihologul meu mergea catre cabinet.
In momentul in care am deschis portiera masinii sa urc, m-am auzit strigata.
Cand m-am intors, El, cu fata ravasita, mi-a spus: “Nu stiam ce sa fac.
M-am tot intrebat daca sunt in stare sa aduc lumina si zambet ochilor tai.”
Daca iti place articolul „Depresia, moartea si psihologul„, ne poti contacta la psiholog bucuresti
