„De ce plângi?”, întreabă psihologul.
E aproape miezul nopții și nu pot dormi.
Mama stă lângă mine și mă alină.
Tata prin bucătărie mă ceartă înfundat, și oricât de multă atenție îmi dau ei, dialogul meu interior continuă:
– De ce plângi, Teodora? Mă întreabă mintea, confuză.
– Nici nu vrei să știi, îmi este foarte greu. Nu știu ce să mai fac și încotro să o iau, școala este grea și plictisitoare. Plâng des, mama mă pupă în fund, iar tata mă ceartă – un cocktail perfect pentru a intra în depresie.
– Hei! Oprește-te! Zice mintea clar. În ultimul timp ai făcut mai mult decât ai făcut în toată viața ta. De când mergi la psihoterapie ai început să respiri conștient, sau… mai bine fă-mi o listă cu ultimele tale realizări! Spune-mi realizările tale de astăzi!
– Azi a decurs totul absolut perfect. De dimineață m-am trezit foarte liniștită, datorită exercițiilor de la doamna psiholog pe care le practic cu regularitate. Apoi, la școală am fost foarte detașată și m-am bucurat de fiecare oră. Nu am mai simțit că sunt paralelă cu tot ce înseamnă școala.
– Și cum ai reușit să-ți schimbi perspectiva? Întreabă mintea.
– Pentru început, am făcut jocul perspectivelor din Agenda Vindecării.
Apoi, mi-am dat seama că o dată cu un mindset potrivit vin și rezultatele.
Doamna Vio m-a sfătuit să fac cât să supraviețuiesc la materiile dificile, cum sunt biologia, chimia și fizica, și să mă concentrez pe ceea ce îmi face plăcere.
Așa că am adoptat această mentalitate, și mi s-a schimbat atitudinea.
Surprinzător, și la biologie și la chimie notele au început să crească, iar frica mea față de ele, iar tot ce însemnau noțiunile abstracte au început să capete sens.
De asemenea, îmi spun, respirând conștient, în fiecare seară și uneori dimineața :
”Chiar dacă ..(și spun problema exactă pe care o am) , eu mă iubesc profund și mă accept așa cum sunt”.
Această tehnică mă liniștește, mă readuce în momentul prezent și mă ajută să mă relaxez.
– Și atunci de ce te mai smiorcăi, Teodora? Mă întreabă mintea.
– Stai să îți continui povestea.. după școală am ieșit cu o prietenă bună, la cafea.
Am depănat amintiri, mi-a împrumutat o carte „Ziua în care m-am iubit cu adevărat”, pentru că simt că mi se potrivește perfect titlul și aș putea învăța lecții prețioase de acolo.
Prietena mea suferă de depresie de la o vârstă fragedă, de la 10 ani, când a părăsit-o mama ei.
Dar prietenia noastră nu s-a destrămat niciodată, mereu am fost alături una de cealaltă și încă suntem.
I-am spus că sufăr și eu de depresie, chiar dacă nu cred că e ceva grav…
– Aici cred că te păcălești singură, eu cred că e ceva de luat în considerare, având în vedere stările tale interioare, gândurile, acțiunile, doar eu știu cel mai bine! Spune mintea confuză, condusă de ego.
– Ei bine, uneori prefer să ignor adevărul ca să nu fiu așa afectată.
Și asta cred că e o greșeală.
Problema poate fi smulsă de la rădăcini și așa voi fi cu adevărat bine.
Știu că sunt în procesul de vindecare, dar nu îmi dau seama exact încotro mă îndrept, dacă reușesc să mă vindec de traumele din copilărie, cum aflu toate răspunsurile? Întreb eu.
– Cu timpul, ți se vor revela toate, în diferite circumstanțe.
Acum, continuă povestea, că ai deviat de la subiect.
Ce întortocheată ești!!! Îmi răspunde, de data asta, mintea clară.
– Îmi sunt încâlcite toate gândurile, te rog, înțelege-mă!
Așadar, după întâlnirea cu prietena mea, Florina, am venit acasă, am mâncat, iar apoi a venit o colegă de clasă să mă ajute la chimie și la biologie, și chiar am înțeles, m-a ajutat foarte mult și văd mult mai clar lucrurile.
Colega mea vrea la medicină, și chiar știe cu ce se mănâncă lucrurile astea.
– S-a simțit atacat orgoliul tău, pentru că ai cerut ajutor? Adică, ce or să creadă ceilalți când vor afla că tu ai nevoie de sprijin și ajutor? Nu o să scazi din ochii lor? Spune mintea condusă de orgoliu.
– Sincer, mi-a fost jenă la început, că am nevoie într-adevăr de mai mult ajutor. În psihoterapie am învățat că a cere ajutorul este apanajul oamenilor inteligenți, și pentru că sunt o persoană inteligentă, am făcut și acest lucru.
Mi-am dat seama că e spre binele meu, și să zică cine ce vrea, eu îmi văd de treburile mele.
Cine mă apreciază cu adevărat, știe cine sunt și de ceea ce sunt capabilă.
Nu trebuie să dovedesc nimănui nimic.
Iar asta e una dintre cele mai frumoase revelații pe care le-am avut, că nu trebuie să dovedesc nimănui absolut nimic.
– Interesant. Și presupun că automat te-ai simțit îndatorată colegei tale, așa-i? întreabă mintea obscură.
– Oh, da.
Nu știam cum să-I mai mulțumesc, voiam să îi dau ceva neapărat în schimb și nu prea am știut cum să mă raportez la chestiunea aceasta.
Dar mi-am spus că o să o răsplătesc la momentul potrivit, când o să apară momentul.
– Bun, și mai departe cum ai procedat? Mă întreabă tot ea.
– După ce am terminat lecțiile, ne-am luat cu poveștile și am ajutat-o la niște probleme personale, legate de relația ei cu un băiat, și am avut grijă să îi dau cele mai bune sfaturi, dar nu spunându-i ce să facă.
Tot de la doamna psiholog am învățat că un psiholog bun te ajută să găsești tu răspunsurile, de una singură, el doar îți pune întrebările potrivite.
– Mult o mai lauzi pe doamna Vio! Cu ce te-a mai ajutat? E curioasă mintea.
– Ei bine, pe lângă tehnicile minunate pe care mi le-a oferit, m-a învățat să le spun lucrurilor pe nume, să mă descurc singură în situațiile stresante, să nu depind de nimeni și să învăț să mă iubesc, îi explic.
Adică, într-o propozitie: să îmi trăiesc viața!
– Și chiar crezi că o să te vindeci? Intreabă mintea orgolioasă.
– Cu mâna pe inimă spun că da.
Chiar o să mă vindec.
Sunt pe drumul cel bun, chiar dacă am rătăciri, multe.
Dar mă accept și mă iubesc exact așa cum sunt ( asta e mantra pentru săptămâna a doua din Agenda Vindecării pe care mi-am ales-o ).
– Prea pozitivă ești! Ia continuă, că încă tot nu mi-am dat seama de ce plângi.
– După ce a plecat Nicoleta, colega mea, am vorbit cu sponsorul meu de la Oriflame care m-a întrebat cum mai sunt și s-a oferit să mă ajute cu organizarea.
Din cauza școlii am lăsat Oriflame-ul de o parte, total.
– Cum te-a făcut asta să te simți?
– Oribil.
Îmi place maxim ceea ce fac la Oriflame, iar când am văzut că timpul nu-mi mai permite, am intrat în panică.
Am fost foarte tristă, așa că l-am lăsat baltă totală.
Și ea m-a întrebat: „e toată munca ta acolo, merită să lași totul baltă?” „Normal că nu, i-am răspuns, dar nu mai fac față și cu școala, stau destul de prost la capitolul organizare.”
„Dacă îți pui target să vorbești cu 2 oameni pe zi, și să îi ajuți, și mai postezi câte ceva, în maxim o oră pe zi, ți se pare mult?
Ideea e să faci mici acțiuni, zilnic, degeaba faci 7-8 ore în weekend, și apoi în timpul săptămânii nu mai faci nimic.”
I-am dat dreptate.
Trebuie să-mi fac un plan.
– Tu mereu îți faci planuri, dar nu duci la bun sfârșit ceea ce îți propui. Ceva îți taie calea. Oare ce? Mă întreabă mintea, confuză.
– Nu sunt destul de consecventă, poate nu-mi doresc cu adevărat? Habar nu am.
– Ești prea nehotărâtă, noroc că obiectivul tău în astea 90 de zile de vindecare e să te reinventezi și să știi cu adevărat ce vrei de la viață. Ai mult de lucrat.
– Știu și sunt entuziasmată. Așaaaa, după ce am vorbit cu Daria, mi-am făcut tema la mate, și apoi am vorbit cu părinții mei, spunându-le cât de bine mă simt și ce zi însorită am avut.
S-au bucurat foarte tare.
– Și după cum s-au stricat lucrurile? Întreabă mintea confuză.
– Ei bine, am vrut să îl ajut pe Bogdan, fostul meu prieten, încep eu.
M-am gândit că vine ziua lui și să-I fac un cadou drăguț, chiar dacă el nu mi-a făcut cadouri de ziua mea.
Am vrut să îi ofer o ședință la terapia de grup pentru bărbați.
Prima dată m-a întrebat de ce vreau să îl ajut.
– Oare s-a simțit ofensat? Întreabă mintea obscură.
– Probabil, și eu i-am răspuns că mă reconstruiesc, și îi vreau binele, de aceea, îi spun.
– Cine te-a crezut, oare? Râde mintea.
– Eu m-am crezut. Și nu am nevoie de validare să știu că devin o persoană mai bună, spun eu, crezându-mă buricul pământului.
– Mmm, poate iar te păcălești singură. Oricum, cum a reacționat? Râde mintea de mine, iar eu nu înțeleg ce e așa de amuzant pentru ea.
– Mi-a spus că deja și-a găsit o terapeută, și să fiu sinceră, mi s-au instalat sentimente de gelozie. Apoi alte gânduri că poate deja are pe altcineva, pentru că e foarte rece, dar mereu a fost așa când situațiile au fost mai tensionate.
– Gelozie zici, păi de ce, dacă nu mai sunteți împreună? Se încruntă mintea.
– Uite, pentru că e sentimentul acela că pot fi înlocuită. Și e foarte nasol. Și că poate el chiar nu mă mai iubește, nu-i mai pasă, nimic. E gata, într-adevăr. Nu vreau să mă doară, dar mă doare. Nu e ciudat?
– E ciudat că tu nu îl vrei, dar vrei să te vrea. Ce fel de persoană ești?
– Una foarte complicată, încă nu ți-ai dat seama??
– Credeam că te schimbi încet. Dar tot așa pari să fii, îmi spune mintea orgolioasă.
– Auch, mă prefac eu că sunt deranjată.
– Adevărul doare, știu, îmi răspunde mintea conștientă.
– Oricum, de asta plâng.
Pentru că azi toată ziua a mers perfect, și acum a venit asta să strice tot, dar m-am oprit repede, pentru că mi-am dat seama că nu merită lacrimile mele o dramă de asta.
Sunt mult mai puternică.
Mi-am spus că e timpul să îi șterg numărul de telefon, acțiune pe care am amânat-o atât de mult timp, pentru că nu am vrut să îi dau drumul.
Dar e timpul.
Îmi face rău.
Acum chiar știu că nu mai vreau să fiu cu el și, îmi e mult mai bine departe de el.
– Orgolioasă mai ești! De ce te-ai enervat așa tare pe el? Parcă ziceai că te-ai schimbat.. îmi spune mintea clară.
– M-am enervat, pentru că am văzut că eu m-am deschis, și el a fost rece. Nu mi-a convenit, îi explic.
– Dar ce așteptări ai avut de la el? Să-ți spună că te iubește? Râde mintea.
– Vai, nu. Dar m-am așteptat la aceeași atitudine pe care am avut-o și eu. Mi-a tăiat-o, din start, și asta m-a supărat.
– Ok, și de ce lași asta să te influențeze atât de tare? Mă întreabă, serioasă de data asta, cred că se satură și ea de prostia asta.
– Pentru că voiam să fie bine. Voiam să fiu detașată, să fiu drăguță cu el și el să se comporte ok. Dar mi s-au dat toate peste cap.
– Gândești și analizezi prea mult, Teodora..
– Și cum pot să schimb asta?
– Păi uite, meditează. Tot spui că vrei să meditezi, să îți eliberezi mintea, dar nu faci asta, niciodată!
– Chiar acum voi face asta, în sfârșit ne înțelegem și noi, prietenă minte, înainte ne dușmăneam.
– Hai că lucrurile se mai schimbă. Ai încredere în tine.
Și apoi mă trezesc, amintindu-mi unde sunt.
Mama mea e tot lângă mine, iar vocea tatălui meu se aude tot din bucătărie.
Conjucturile nu s-au schimbat.
Însă eu încep să mă schimb.
Să mă transform, sunt pe o cale binefăcătoare.
