Cum mă las amăgită de minte

Scriu, și pe măsură ce scriu, o parte din mine își dorește să se întoarcă la el, la fostul meu.
Mintea mea vrea să creadă toate minciunile.
– „Robert pe care l-ai știut, nu o să spun din toate, pentru că viața e o muncă de progres, dar din multe privințe obscure, e mort.” Asta mi-a scris în email, îi spun eu minții.
– Și tu l-ai crezut? Mă întreabă ea.
– Mi-au dat lacrimile, încep eu. Mi s-a făcut dor, iar speranța din mine s-a reaprins. Mi-am dat seama că nu m-am schimbat. De fiecare dată l-am crezut, mi-am oferit sufletul pe tavă, iar el l-a călcat în picioare, de absolut fiecare dată.
– Acum ești nervoasă, spui asta din impuls. El te-a iubit, mă minte ea.
– El s-a iubit pe el mai mult decât m-a iubit pe mine. Când iubești o persoană, nu o faci să sufere, îi explic eu.
– Atât a știut el la momentul respectiv, continuă mintea.
– Nu-i mai găsi scuze! Fiecare decizie pe care a luat-o, a luat-o conștient. Prima pe care a luat-o, poate că a fost inconștientă, dar celelalte? Timp de 2 ani? Au fost tot inconștiente? Îmi scapă o lacrimă.
– Nici gând. Nu vreau să-i iau apărarea, însă ești prea dură. A avut și el probleme mari. Părinții lui erau despărțiți, dar totuși în aceeași casă, el a fost neglijat, mama lui de fapt și-a dorit o fată, ceea ce i-a produs o traumă majoră, se fălește mintea.
– Înțeleg că a avut probleme. Înțeleg că nu i-a fost ușor. Dar eu vreau acum o viață nouă. De ce vreau să mă întorc la el? Întreb eu, confuză.
– Pentru că asta fac persoanele narcisiste și psihopate. Te țin lângă ele cu anumite vrăji, dacă le pot spune așa. Iar tu, draga mea, ești tare vulnerabilă și te lași manipulată, râde mintea.
– Și știi ce e mai ciudat? Faptul că uneori sunt conștientă că mă las, și parcă îmi pun un văl pe ochi, singură. Mă tot întreb de ce fac asta, mă auto-sabotez! Ripostez eu.
– O faci, pentru că te simți singură, și ești gata să lași orice prezență masculină în viața ta. Florin, următoarea ta relație eșuată, ce a fost, oare? Dacă nu tot un fel de Robert? Doar tu ai avut impresia că sunt 2 persoane total diferite. Doar traumele pe care le-au avut amândoi s-au deosebit. În rest, una și aceeași persoană, îmi explică ea.
– Acum realizez și eu asta, Doamne! De ce mă tot amăgești așa? O întreb eu pe draga mea minte.
– Nu pot să îți răspund la asta, cred că am fost lăsată de sub control, și m-am dus în direcția mai ușoară. M-am dus în partea întunecată, pentru că tu nu ai vrut să depui efort să mergi într-o direcție bună, îmi spune, direct.
– Asta pentru că nu am știut ce vreau. Pentru că Robert mi-a dictat toată viața până în vara în care ne-am despărțit. Și m-am văzut dintr-o dată singură. Nici nu știam cine sunt, abia acum mă descopăr. Și îmi place procesul, dacă tu nu m-ai amăgi atât de mult și m-ai băga în tot felul de capcane, îi spun, ușor iritată.
– Fac asta, pentru că lucrurile astea te întăresc. Devii un adult. Trebuie să faci diferența dintre bine și rău, se justifică ea.
– Dar nu e prea mult? Simt că viața mă copleșește, încep eu să mă plâng.
– Dumnezeu ți-a dat toate experiențele astea acum, pentru că a văzut că poți realiza lucruri mărețe. Nu te îndepărta! Totul e un plan foarte bine scris, mă pune ea la punct.
– Deși cred foarte tare în asta, nu înțeleg, acum, de ce, de ziua lui, când am schimbat astea 2 email-uri, îmi vine să mă reîntorc la el. Ce vrea să-mi transmită Universul? Mă întreb eu.
– Vrea ca tu să îți dai seama de mai multe lucruri ( că ești proastă și nu e ok să te mai gândești la asta, dar mintea păstrează asta pentru ea ). Știi care sunt acestea? Mă întreabă, totuși.
– Că, în adâncul meu, nu vreau să mă întorc. Ești doar tu, care vrei să mă testezi. Să vezi dacă am trecut cu adevărat peste! Constat eu.
– Vezi, că ești deșteaptă? Și ce zici, ai trecut? Râde ea, din nou.
– Încă nu. Pot zice, totuși, că azi am făcut un progres uriaș, încerc eu să fiu cât de sinceră se poate.
– La ce progres te referi? Mă întreabă.
– Că mi-am dat seama de faptul că era să cad iar în cercul acela vicios. Ce rezolvam dacă mă întorceam? El era tot așa, până la urmă, cred că suntem incompatibili. Nu am rezolva nimic. Ne-am face mai rău, încep eu să conștientizez.
– Poate ai dreptate, poate nu. Dar reamintește-ți care e prioritatea ta cea mai importantă, mă pune ea la încercare.
– Să mă reinventez. Îmi doresc asta cu tot sufletul meu. Cu ardoare, mai tare ca orice altceva, îi spun, cu ușurință.
– Și crezi oare, că tot ce ți se întâmplă zilele astea, e întâmplător? Mă întreabă mintea.
– Nici gând. Fiecare provocare de asta mă ajută să mă vindec, să scap de tiparele vechi de gândire și să devin liberă! Îi spun, entuziastă.
– Și tu care credeai că ai scăpat de depresie… pufnește ea.
– Păi nu am starea aia de tristețe! Mă simt bine! O contrazic.
– La suprafață. Dar interiorul tău ce zice? Acolo e plin de rahat, îmi zice mintea conștientă. Complexe. Frici. Manipulare. Neîncredere.
– Simt că sunt prea multe.. e prea mult pentru mine, mă victimizez eu.
– Așa, și? Asta înseamnă ca dai înapoi? Asta ai făcut și până acum. Și cu școala, și cu viața personală, cu tot. Când vezi că e prea mult, gata, nu mai poți, și mă imită cu o voce de „nu mai pot”.
– Așa e, mă trag în spate și parcă tot ce fac, fac cu superficialitate. Superficialitatea asta mă omoară, și dau ușor din cap, nemulțumită.
– Se vede. Deci, ce ai învățat azi? Nu lăsa să treacă lecțiile astea doar așa, și doar să ai impresia că le-ai învățat, pentru că nu le-ai învățat cu adevărat, îmi dă ea sfaturi.
– Am învățat că trebuie să mă iubesc atât de mult, încât să nu simt nevoia să o facă altcineva, îi fac eu pe plac și îi răspund.
– Și cum faci asta, mai exact? Nu se lasă mintea.
– Prin introspecție, prin vorbe calde, dar și aspre atunci când trebuie, prin răbdare, îi răspund.
– Prea general! Ridică vocea.
– Mă iubesc și mă accept așa cum sunt atunci când trăiesc în prezent. Atunci când îmi știu cu adevărat nevoile și acțiunile mele merg mână în mână cu nevoile mele. Atunci când mă bucur de lucrurile mici și renunț la așteptări. Atunci când ofer un zâmbet, o îmbrățișare, atât celorlalți, cât și mie, zâmbesc eu.
– Mai bine. Dar de ce te-ai gândit la iubire fix acum? Mă testează ea.
– Pentru că un gând m-a străfulgerat. Că îmi e dor de iubirea pe care mi-o oferea Robert. Și mi-am dat seama că îmi lipsește. Acolo s-a aprins un beculeț. Dacă eu nu mă iubesc, nimeni nu mă poate iubi. Aici trebuie să lucrez, îi spun.
– Și ce ai mai realizat, cu privire la Robert? Mă întreabă mintea, curioasă, dar ea deja știe toate răspunsurile.
– Că nu mai vreau să atrag astfel de persoane, ca el, și trebuie să lucrez și mai mult cu mine, trag eu concluzia finală.
– Cum adică, astfel de persoane? Dar mintea nu se lasă.
– Preocupate să fie totul doar așa cum vor ele, și să-ți dea impresia că tu ai controlul. E psihopat curat, care mă și înspăimântă și atrage în același timp, măresc eu ochii.
– Așadar, știi ce ai de făcut, nu mai sta pe gânduri! Mă încurajează ea.
Mă ajută să port discuții cu mintea mea, pentru că e ca și cum mi-aș scoate-o din cap și aș pune-o în fața mea.
Și privesc totul obiectiv.
O conversație între două persoane.
Astfel, reușesc să iau cele mai bune decizii.
Astfel, reușesc să merg pe o cale binefăcătoare.
– E timpul să îmi întorc atenția înspre mine, ceea ce am evitat să fac până acum.
– De ce?
– Fiindcă îmi e frică de gândurile mele.
– Și cum ar fi dacă le-ai accepta?
– Cum le pot accepta?
– Hai să facem o tehnică! Eu spun „frică”, și tu spui nota pe care i-o dai acestei emoții! Și în același timp respiri conștient. Frică…
– 9!
– Frică…
– 9!
– Frică…
– 8?
– Frică…
– 8!
– Frică…
– Wow! 7!
Și am continuat până am ajuns la 0, moment în care am simțit o eliberare de nedescris!
– Cum te simți acum?
– Simt că… am pierdut atâta timp fiind supărată pe mine, așa că e timpul să mă iau în brațe!