În urmă cu câteva zile, ceva a murit în mine: mama mea.
Mama e o parte din fiecare din noi.
De aceea nu te aștepți să plece niciodata.
E ca și cum a existat dintotdeauna și nicio lege a universului nu poate schimba asta.
Și totuși, acum câteva zile, o bucată uriașă din mine a murit, făcându-mă țăndări și aruncându-mă în deznădejdea cea mai neagră.
Am fost la psiholog cu sufletul în bucăți și cu speranța de a le lipi din nou, de a face întregul să prindă viață din nou.
Percep moartea mamei ca pe o amenințare directă la viața mea: când îmi va veni și mie rândul, eu cât mai am de trăit?
Am început să-mi pierd încrederea în mine: ce sens mai au toate acestea, dacă moartea vine și ia totul cu ea?
La psiholog reușesc să mă deschid și să accesez dimensiuni lăuntrice care nu știam că există.
După fiecare ședință, constat că frica mea începe să se estompeze.
Mă deschid din ce în ce mai mult.
Aflu că acest proces al deschiderii înseamnă autocunoaștere.
Autocunoașterea, face ca frica să devină din ce în ce mai mică, iar la un moment dat, să dispară.
Chiar dacă sunt lucruri care nu-mi place să le aflu despre mine.
Aha! Deci abia acum descopăr că, de fapt, cunoașterea de sine înseamnă lipsa fricii.
Accept acum că moartea face parte din viață.
Mă deschid către viață și accept că moartea are sensul ei și că eu am multe lucruri de făcut până când acel moment va veni. Acceptând-o, ea de fapt se îndepărtează de mine. Așa învăț să respir și încep să trăiesc.
Viața mea este atât de frumoasă și plină de culoare! Cum de n-am văzut asta până acum?
Cât timp am pierdut plângându-mi de milă și așteptând ca fricile să-mi definească viața?
Mult mai mult decât mi-aș fi dorit și în același timp, mult mai puțin decât cei din jurul meu (familia).
Către ce mă îndrept acum?
Către noi sensuri care se nasc din lipsa fricii.
Încep treptat să înțeleg că tocmai moartea dă un sens vieții și ne face să o trăim la maxim.
Știu că ideea de nemurire a fascinat imaginația oamenilor dintotdeauna, dar oare chiar așa stau lucrurile?
Viata si fericirea
Dacă viața ar continua la nesfârșit în această formă, e adevărat că ar fi presărată din când în când de momente de fericire, dar suferința ar fi nesfârșită.
Dacă eu nu mi-aș trezi conștiința (acel moment cuantic în care conștientizezi că viața te trăiește și că vrei să pui punct scenariului în care nu faci nimic din ceea ce ești tu)?
Dacă am fi nemuritori, am fi oare mai fericiți?
Sau fericirea, așa cum o înțeleg eu acum, are legătură cu a-ți trezi conștiința și a începe să-ți trăiești viața ta?
Ce înseamnă asta?
A avea curajul de a-ți stabili scopurile tale.
De a-ți trăi viața după propriile reguli și a deveni cea mai importantă persoană din viața ta.
Toate acestea reprezintă procesul prin care poți iubi cu adevărat.
Doar asa moartea poate fi înfruntată fără a-ți mai paraliza acțiunile și sufletul.
Și nu doar atât.
Moartea este un maestru care ne reamintește în fiecare clipă cât de important este să iubim viața.
Asadar sa incepem să trăim în conformitate cu crezurile noastre.
Pentru că moartea poate sosi oricând, pentru că ea nu ține cont nici de vârstă, nici de statut.
Ce este moartea?
Așa am învățat treptat că moartea e o invitație la viață.
La a ne descoperi potențialul și la a accesa misterul care ne înconjoară.
Dacă îți place articolul „Cu moartea la psiholog” ne poți contacta la psiholog bucurești
