Cred că mi se cuvine totul

V-ați întâlnit până acum cu o persoană care crede că i se cuvine totul?
Dacă da, ce ați simțit și cum s-a comportat cu voi?
Pentru că eu am întâlnit o puștoaică, care e definiția perfectă a narcisismului.
Această puștoaică are aproape 18 ani, dar e cu capul în nori.
A fost răsfățată de când se știe, fiind singură la părinți.
Aceștia i-au oferit cele mai bune condiții, însă au mers dintr-o extremă într-alta. De la permisivitate maximă la sufocare și tot așa.
M-am decis într-o zi să urmăresc această puștoaică, pe nume Ana, dar nu mă întrebați de ce.
Poate din curiozitate, să văd dacă un asemenea om se poate schimba.
Așa că mă îndrept spre cafeneaua unde își bea ea cafeaua de obicei.
– O cafea lungă cu lapte, vă rog, o aud spunând, părând destul de politicoasă.
– Cât lapte pun? Întreabă vânzătoarea.
– Spun eu stop, o anunță Ana.
– … face 4 lei, spune vânzătoarea și se oprește din a pune lapte înainte să spună Ana, fiindcă paharul aproape pe dinafară, transformându-se într-un latte, care e în jur de 8 lei. Anei îi plac afacerile de genul acesta, îi surâde ideea de a manipula și de a obține totul cât mai ieftin.
– Mulțumesc, îi zâmbește Ana și ia vreo 5 pliculețe de zahăr, ea neconsumând deloc zahăr, dar se gândește totuși să-l ia și să-l ducă acasă, poate i-ar folosi pentru oaspeți.
– Cu plăcere! Spune vânzătoarea, cu jumătate de gură, încruntându-se la Ana, dar ea e deja cu spatele și se îndreaptă spre o masă, fix în mijlocul cafenelei. Vrea să fie în centrul atenției?
– Alo! O aud vorbind la telefon, încă nu-mi dau seama cu cine, sunt în spatele ei, și o văd cum pune telefonul la ureche și își ia laptopul din geantă, punându-l pe masă.
– „Vrea să facă pe productiva aici?” Se citește pe buzele altei fete din cafenea, care se uită cu dezgust la Ana.
– Nu, nu am atins numărul maxim de ședințe gratuite, o aud spunând, iar din ecranul negru al laptopului văd un zâmbet pervers, ca un fel de „te-am făcut acum, ha!”. Sigur, mai pot veni la încă 2, și după aceea vă anunț! Spune, după care pune telefonul pe masă și văd cum taie de pe o listă din agenda ei câteva lucruri.
– „Fata asta chiar crede că poate păcăli pe toată lumea, și să iasă mereu câștigătoare?” mă gândesc și sorb din ceai. Apoi îmi ridic din nou privirea la ea.
– Salut, mami, da, am mâncat și da, sunt bine, nu mă mai sufoca atâta! …. eu știu că vrei să fii o mamă bună, dar mă enervezi deja… sunt tare obosită, că am atâtea de făcut și parcă îmi vine să plâng…
– „Deja o aud pe mama ei spunând – sărăcuța de tine, nu te mai stresa atât, știi că nu-ți face bine!” mă gândesc eu, iar apoi îmi continui analiza, din umbră.
– Bine, hai că te las, mami, mai povestim, că am multe lucruri de terminat! Te iubesc! Închide ea și pune telefonul pe masă. Acum își deschide laptopul, așa că nu-i mai pot vedea fața în ecranul negru, îi văd doar spatele. Își deschide o carte, o agendă și un caiet, de parcă le-ar face pe toate deodată. Apoi observ cum își pune mâinile în cap, ca și cum ar spune „nu fac față, sunt prea multe”.
– „Parcă văd că nu face nimic” îmi continui eu șirul nesfârșit de gânduri, și intuiția e cea mai bună prietenă a mea, pentru că o văd cum își închide câte un caiet pe rând, și se uită lung la laptop. Văd cum își ia un șervețel din geantă și își suflă nasul. Plânge? Aparent, da. Pentru că văd câteva persoane cum își întorc capul la ea și reușesc să le citesc fețele.
– „Fata asta chiar are nevoie de ajutor!” simt că gândește vânzătoarea, sprijinită cu coatele de tejghea și uitându-se lung la puștoaică. Ana se ridică de pe scaun și se duce la baie.
– Încă un ceai verde, vă rog, îi spun vânzătoarei, fiindcă decid să mai rămân, situația Anei devine interesantă.
– Imediat! Îmi zâmbește ea și se pune imediat pe treabă. Ador oamenii eficienți!
– „Oare ce vrea să fa..” încep un gând, când o văd pe Ana ieșind grăbită de la baie, luându-și haina pe ea și adunându-și lucrurile de pe masă. Oh, nu! De ce pleacă?
– Încă o cafea, vă rog, dar la pachet, o aud rugând-o pe vânzătoare.
– Îmi puteți pune și mie ceaiul la pachet, vă rog frumos? O întreb pe vânzătoare, ușor grăbită, fiindcă vreau să o urmăresc, să văd ce urmează să facă.
După ce își ia cafeaua, nici bună ziua nu mai dă, că pleacă grăbită, și se oprește după un bloc, pe o bancă.
Mă apropii de ea, totuși păstrând o distanță semnificativă, făcându-mă nevăzută. Spre deosebire de ea care caută permanent atenția.
– Dar am nevoie să mă relaxez! Simt că e prea mult pentru mine, o aud vorbind la telefon.
– Dacă ți-aș spune că tu nici nu ai nevoie de relaxare, fiindcă nu faci nimic? Aud o voce caldă de femeie, cine să fie?
– Păi și atunci de ce mă simt epuizată și nu sunt în stare de nimic? Întreabă puștoaica.
– Pentru că ești o puturoasă și o obraznică! Trezește-te, Ana! Pentru că tu te plângi mai mult decât faci, plângi mai mult decât merită efortul, și atunci îmi dau seama că vorbește cu o terapeută. Interesant, narcisiștii nu prea fac terapie, pentru că ei se cred buricul pământului și că le știu pe toate.
– Păi vreau să mă trezesc! Spune Ana, și îmi dau seama de disperarea din tonul ei.
– De câte ori mi-ai spus asta? Ne cunoaștem de o jumătate de an, și tu te lălăi întruna. Ajungi să cazi de fiecare dată la fel de jos. Nu te saturi de prostia ta?
– „Wow, nu știu cum rezistă fără să-i spună vreo două, pentru că fiind narcisistă, nu poate accepta ca altcineva să aibă dreptate în afară de ea.” Gândesc eu, dar mă readuc în prezent, să absorb discuția celor două.
– V-am spus de multe ori, dar simt că am făcut progrese.. chiar simt că am evoluat, se văicărește Ana, Doamne, că și eu aș certa-o un pic, să se trezească!
– Exact, ai făcut, dar tu, când înțelegi ceva, când afli lucruri noi și interesante, e gata! Nu mai ai nevoie de terapie, ești „bine”, nu mai ai nevoie de nimic. Și după două zile mă suni că nu te poți opri din plâns, dezvăluie terapeuta, și fac ochii mari. Copila asta e teroare!
– Și ce ar trebui să fac? Întreabă puștoaica.
– Să te ții de terapie și să ai încredere în mine. Atât, îi spune ea.
Atunci o văd pe Ana cum se ridică de pe bancă, ștergându-și o lacrimă și îndepărtându-se de mine.
De atunci, n-am mai văzut-o.
Până într-o zi, după aproximativ 4 luni, când decid să merg la cafeneaua respectivă.
Mă așez liniștită la aceeași masă din colț, la care m-am așezat mai mereu.
Comand un ceai verde și îmi deschid cartea, să mă cufund puțin în lectură.
Și aud, la un moment dat, clopoțelul de la ușă.
Văd intrând o fată… e Ana!
Are privirea îndreptată în față, umerii drepți și mersul atât de feminin, încât e de nerecunoscut.
Își aruncă puțin privirea prin cafenea, și o suprinde pe a mea.
Îmi zâmbește. Dar nu cu gura, ci cu sufletul.
Se duce la vânzătoare, și spune:
– O cafea fără lapte, vă rog!
– Imediat, îi spune vânzătoarea.
Apoi observ că nici nu se atinge de pliculețele de zahăr.
Se pune la altă masă din colț, și își scoate o agendă și laptopul.
Se așază și se apucă de scris.
Toate astea în nici măcar un minut!
Fața ei e luminoasă, pare că e prezentă și fericită.
Îmi insuflă o stare de optimism și energie pozitivă.
– Bună ziua! Da, am sunat pentru a vă întreba cât trebuie să plătesc pentru ședințe, o văd cu telefonul la ureche, dar tastând în continuare la laptop.
– Multitasking, nu mă așteptam la asta din partea ei, gândesc eu.
– Bine, mulțumesc, vă transfer banii cât de repede! O zi frumoasă! Pune telefonul și se apucă de notat ceva în agendă.
– „Îmi place ce văd!” gândesc, fără să-mi iau privirea de la ea.
– Salut, mama, mulțumesc că mă întrebi, o să-ți trimit poze cu ce rețete noi mi-am mai făcut, poate te inspiri! O aud cum râde. Povestim mai târziu, că sunt într-un proces acum, care necesită toată atenția mea, te pup!
– Ce transformare! Zâmbesc, apoi văd concentrarea ei puternică, dar în același timp o simt liniștită și detașată.
– Bună ziua, doamna psiholog! V-am sunat să vă întreb când mă puteți lua la terapie, am mai multe probleme de rezolvat.
– „Dar ea arată bine! Mi se pare interesant că încă se ține de terapie! Mă depășește..” gândesc.
– Da, e bine, atunci joi de la 19.00, mi-am notat. O zi frumoasă!
– Extraordinar! Spun, încet, dar nu suficient de încet, pentru că ea ridică privirea din laptop și se uită la mine. Îi zâmbesc, rușinată, iar ea îmi face semn să mă alătur ei.
Ce om frumos! Mă gândesc.
– Minunile terapiei, îmi spune, în timp ce mă apropii de ea și îmi trag un scaun.
– Îmi poți povesti? O întreb, fascinată.
– Cu drag! Îmi zâmbește.
Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!