- – Cum ești prezentă în viața ta, Paula? mă întreabă sinele meu.
– Nu mi-am pus întrebarea asta până acum.
– Înseamnă că e timpul să trezești ceva în tine.
– Ăăă, nu știu despre ce vorbești.
– Cum ar fi să-ți imaginezi că știi?
– Ăăă, sunt multe lucruri care mă ajută să fiu prezentă.
– Ai vrea să le împărtășești cu mine, acum că mă cunoști și poți să ai încredere în mine?
– Am să încerc.
– Ți-am povestit povestea lui „încerc”?
– Nu, nu știu despre ce e vorba.
– Când spui „încerc” vei fi întotdeauna în cerc. Te vei învârti permanent într-un cerc. Cum ar fi dacă ai spune „urmăresc să…”?
– Mai bine!
– Hai să vedem!
– Urmăresc să … mă trezesc cu câteva minute mai devreme decât mă trezesc de obicei.
– Și cum îți începi ziua? Cum arată dimineața ta?
– Când mă trezesc mai devreme, îmi crește oarecum stima de sine, fiindcă trec peste starea aia de „încă 5 minute de somn”.
– Știi că atunci când spui „încă puțin” te amăgești, nu-i așa?
– Da! Mă păcălesc când îmi spun asta, și ajung să fiu obosită, să fiu leneșă și să amân lucrurile.
– Bravo, Paula! Și după ce te trezești, care e primul lucru pe care îl faci?
– De un timp, îmi spun „Bună dimineața, Paula, cum îți dorești să arate ziua ta?”
– Ha! Și ce zice Paula?
– Zice că ar vrea să se relaxeze… să piardă vremea, să se păcălească singură, dar nu mai are cu cine! M-am săturat de scuzele minții, așa că o pun la punct.
– Și cum faci asta?
– Îi spun „fetițo, îți dorești să faci ceva cu viața ta, sau nu? Atunci, mișcă-ți fundul și pune-te pe treabă!”
– Și ce îți spune mintea?
– Îmi zice „hai, hai, nu mă lua așa tare, că nu mai fac nimic!”
– Realizezi cum te șantajează? Și ție îți place, te lași…
– Mă lăsam! Acum nu mai ascult vocea minții.
– Crezi tu!
– Of!
– Respiră asta.
Și inspir…
– Mă ridic din pat, iar când mă duc la baie și mă uit în oglindă, îmi spun că va fi o zi productivă, și că îl las pe Doamne-Doamne să facă lucruri mărețe prin intermediul meu.
– Ce fel de lucruri mărețe?
– Cum să-ți explic… mă contopesc cu fiecare acțiune, gândindu-mă că devin una cu lucrul respectiv și mă apropii mai tare de menirea mea în viața asta.
– Care crezi că e menirea ta?
– Parcă se schimbă în fiecare zi!
– Te frustrează treaba asta? Cam asta simt din tonul tău.
– Poate că da! Mă simt aiurită și dezorientată uneori.
– De ce, Paula?
– Pentru că într-o zi am impresia că menirea mea e să ajut oamenii să se vindece, în altă zi cred că e să mă descopăr pe mine, pentru a-i descoperi pe ceilalți, și tot așa…
– Și ce e greșit în asta?
– Nu știu!
– Evită să mai spui „nu știu”, Paula. Pentru că vei atrage un gol în viața ta.
– Dragă sine, mă poți lămuri ce caut aici, astăzi? Îi evit eu îndrumarea.
– Vei afla la momentul potrivit. Ce ar fi să facem o plimbare?
– Poate că mi-ar face bine…
– Normal că ți-ar face bine, crezi că eu nu te cunosc mai bine decât te cunoști tu?
– O să ajung și eu să mă cunosc, stai liniștit!
– Sunt convins! Hai, închide ochii încet…
Și în acel moment mă trezesc pe o alee plină cu flori.
Mă uit în jurul meu, căutându-l pe sine.
– Aici erai, îi spun, zărindu-l în fața mea.
– Cum te simți? Mă întreabă.
– Ăăă, simt un cocktail de emoții: nerăbdare, frică, entuziasm.
– Nicio problemă. Privește acum castelul roșu din depărtare, de la sfârșitul aleei, îl zărești?
– Da! E foarte mic. Ce reprezintă el?
– Îți admir curiozitatea, dar vei afla și asta la momentul potrivit. Acum, sarcina ta este să ajungi acolo.
– Ce se întâmplă acolo?
– Vei descoperi cine ești.
– Ah! O nimica toată! Ce e așa de greu să merg până acolo? Întreb, dar îmi dau seama că rămân singură. Sinele meu a dispărut.
Așa că încep să înaintez singură. Simt o ușoară tensiune, fiindcă sunt singură într-un tărâm necunoscut.
– Paula, ce ai mâncat azi? Apare, în mod neașteptat, mama mea, în stânga mea.
– Aceeași întrebare de când mă știu! Am mâncat ce am avut chef, na!
– De ce ești așa dură cu mine? Începe mama mea să plângă.
– Fiindcă nu suport să vorbim doar despre mâncare și despre faptul că o să slăbesc dacă nu mănânc mult! Ce e așa rău dacă slăbesc?
– Dar tu ai atâtea pe cap… dacă nu mănânci n-o să ai putere și o să te simți rău…
– Asta crezi tu, mama! Mă simt mai bine și mai ușoară atunci când mănânc puțin!
Dar îmi dau seama cât de agresivă sunt.
Așa că îmi pun o întrebare, spontan: „ce ar face sinele meu dacă ar fi în situația asta?”
– Îmi doresc să vorbim lucruri interesante, mama. Spre exemplu, ți-ai pus vreodată întrebarea „cine ești tu cu adevărat?”
– Ăăă, nu, până acum nu.
– Să știi că încep să te înțeleg. Faptul că mă întrebi despre mâncare e modul tău de a-ți arăta iubirea.
– Ăăă, bine.
Iar apoi o văd cum se îndepărtează ușor de mine, fără s-o gonesc eu, ca de obicei.
Merg mai departe, cu o ușoară confuzie.
– Ce Doamne a fost asta?
– Primul tău obstacol, îmi spune sinele meu. Relația cu părinții ne dictează modul de viață. Este esențial să ne descoperim propriile valori, convingeri, pentru a ne elibera de ale lor.
– Dar eu m-am eliberat de tiparele lor de gândire!
– Ești sigură?
– Nu… încă mă las manipulată.
– Și cum te lași manipulată, Paula?
– Realizez că… și inspir. Îmi doresc să fac pe viteaza și pe deșteapta în fața lor, ca să primesc validare. De la mama mea o primesc în exces, iar de la tatăl meu, niciodată.
– Și cum ar fi dacă ai căuta validarea asta în tine, Paula?
– Cum aș putea să fac asta?
– Îmi place determinarea ta, Paula. Ai răbdare, și vei descoperi.
Sinele meu dispare din nou.
În fața mea, drumul se bifurcă în două cărări:
– Un pat, cu un televizor pe care se difuzează serialul meu preferat! Wow! Și ciocolată! Clar am s-o iau pe drumul acesta.
Dar aleg să arunc o privire și pe celălalt drum, unde văd ceva simplu:
– Un birou… cu un laptop pe el… și un smoothie verde! Bleah!
O pornesc pe prima cărare, fiindu-mi poftă de ciocolată, când apare o persoană foarte grasă în fața mea:
– Ce cauți aici? Mă întreabă Paula din viitor.
– TU EȘTI EU DIN VIITOR? De ce ești așa grasă? O întreb.
– Vai, vai, vai… îmi plac dulciurile, știi asta! Hai, pune-te lângă mine în pat, să ne uităm la serial!
– În regulă, doar e serialul meu preferat! Dă-mi și mie puțină ciocolată.
– Ia una întreagă, știu că îți e greu să te oprești la o singură bucățică!
– Mulțumesc! Însă mă pun în pat, și realizez că ciocolata este prea dulce, și mă plictisesc la serial. Ce se întâmplă? Eu nu eram așa!
– Hai, hai, nu mai gândi atât, îți face rău!
– Trebuie să plec!
Înainte ca Paula din viitor să spună ceva, eu am luat-o deja pe cărarea cealaltă.
– Încă nu te-ai apucat de treabă? Mă întreabă o altă Paula din viitor.
– Wow! Tu ești eu din viitor. Ce bine arăți! Ce luminoasă ești!
– Hai, că n-avem timp de taclale, mulțumesc frumos! Ia și tu un smoothie, am făcut 2.
– Ah! Nu sunt obișnuită cu gustul ăsta! E revigorant, totuși, dar cred că voi spune pas…
– Mă gândeam eu că îți place în zona ta de confort.
– Dacă evit să beau smoothie înseamnă că prefer zona de confort?
– În viață crezi că facem doar ce ne place, Paula?
– Eu așa am făcut până acum…
– Și unde crezi că te va duce asta?
– Păi, am văzut-o pe Paula cea grasă, și m-am simțit oribil! Chiar dacă peisajul arăta minunat: seriale, dulciuri și un pat.
– Da, aici ai un birou, un laptop și un smoothie. Ce te-a făcut să vii aici?
– M-am simțit inconfortabil dincolo.
– De ce, Paula?
– Fiindcă îmi doresc mai mult de la viața mea.
– Ce îți dorești?
– Îmi doresc dinamizare, energie! Îmi doresc să-mi placă de mine și să mă apropii tot mai tare de interiorul meu.
– În regulă. Eu sunt aici pentru a-ți oferi niște răspunsuri. Ai întrebat la început de drum ce cauți tu aici. Ei bine, ți-ai răspuns singură?
– De unde știi asta? L-am întrebat asta pe sinele meu!
– Oare nu suntem unul și același?
– M-ai zăpăcit de tot!
– Pentru a afla, pune-te la biroul acesta, și începe să scrii…
Fără să mai pun vreo întrebare, m-am așezat la birou, am inspirat profund, și am început să scriu…
„Cine sunt eu?”
În articolul următor veți afla ce s-a întâmplat mai departe cu Paula și Paula din viitor, precum și următorul pas spre cunoașterea de sine.
Cabinet psihologic sector 3
Psiholog Violeta Popa
